Expoziția organizată la Muzeul Municipiului București, Palatul Șuțu (coordonatori Marian Constantin, Ana Maria Măciucă și Angelica Iacob) inventariază eforturile de supraviețuire și modalitățile de adaptare ale suprarealismului și avangardismului la rigorile ideologice ale comunismului.
Comunismul a însemnat, printre altele, și eliminarea așa-ziselor elemente decadente (adică oameni și idei) din domeniul artistic. A fost o bătălie ideologică pe care au câștigat-o, ca de atâtea ori, mediocrii. Creatorii preocupați de experimente în limitele cele mai îndepărtate și rarefiate ale artei și ființei lor au fost înfierați și marginalizați însă cei dispuși să-și pună instrumentele artistice în serviciul ideologiei au fost încurajați și promovați.
Comunismul a lăsat în avanscenă doar propaganda trimițând artele în subsolul societății să dreneze imaginarul și subconștientul colectiv. Artele au supraviețuit tezelor și antitezelor comuniste, adaptându-se la rigorile doctrinare sau evoluând în semianonimatul samizdatului.
Dar dacă, în literatură, la vremurile noi fuseseră aduși oameni noi, educați ideologic la Școala de literatură, cu artele plastice nu a fost la fel de ușor, pentru că nu poți inventa un pictor sau un sculptor peste noapte.
A fost nevoie ca artiștii plastici interbelici să fie reeducați la locul de muncă. Unii, ca Theodor Pallady, erau burghezi impenitenți, trecuți prin Académie des Beaux-Arts la Paris, prieteni cu Matisse, Marquet și Rouault, prezenți în colecții și muzee străine, invulnerabili la invidii și gelozii artistice, imposibil de reeducat în ședințele de partid.
Ei și-au continuat creația impasibili, indiferenți la amenințări și schimbări. Alții, autodidacți introvertiți ca Țuculescu, au creat fără angajamente și menajamente ideologice pentru că pictura avea doar o dimensiune personală, era pentru ei o formă de exorcism și nu una de socializare. Alții, în schimb, mai maleabili sau pur și simplu îngroziți de perspectiva de a fi împiedicați să creeze pentru că nu s-au adaptat vremurilor noi, s-au străduit din răsputeri să-și adapteze sensibilitatea artistică la noua realitate.
Viața lui Max Hermann Maxy, prieten cu Brâncuși, Marcel Iancu, Victor Brauner (prezent și el în expoziție cu câteva tablouri excepționale), Maxy avangardistul penitent, cel care picta în anii 50 portretul lui Lenin și pe al lui Geo Bogza, este exemplară ca un studiu de manual, pentru dimensiunea compromisului pe care trebuia să-l facă un artist pentru a se mai putea exprima în timpul dictaturii.
Maxy a trecut parcă fără niciun efort sufletesc de la pictura suprarealistă, la compoziții industriale, portrete tovărășești, elogii plastice dedicate sudorilor și petroliștilor.
Muzeul Municipiului București a încercat așadar să pună față în față două pagini din istoria recentă a artelor plastice: avangardismul din perioada interbelică în opoziție cu artele plastice adaptate la ideologia comunistă, cu ajutorul operelor de artă din pinacoteca muzeului (în depozitele muzeului se află peste 5 500 de obiecte, unele donate, altele achiționate și, în fine, multe luate cu forța de la proprietarii lor, iar studierea acestui patrimoniu nu este încă finalizată).
Ana Maria Măciucă a făcut parte din echipa de muzeografi care a organizat expoziția. Am întrebat-o dacă asocierea termenilor avangardă și ariergardă în numele expoziției este întâmplătoare sau a fost făcută doar pentru că au găsit că acest joc de cuvinte este atrăgător.
Ana Maria Măciucă: „Nu, deloc! Încercăm să explicăm aceste două concepte: avangarda din perioada interbelică și mișcările de dinaintea acesteia, dar și manifestările artiștilor avangardiști din perioada socialistă, de aceea am denumit-o ariergardă. Este un termen militar, dar în contextul de față se potrivește pentru că acești artiști sunt un fel de continuatori ai mișcării de avangardă.”
Europa Liberă: Dând totuși înapoi...
Ana Maria Măciucă: „Da, așa e”.
Europa Liberă: L-ați ales ca exemplu pe Maxy care pare să fie unul dintre pictorii emblematici pentru această tranziție.
Ana Maria Măciucă: „Da, l-am ales pe Maxy ca model al avangardismului, pentru că, deși are și unele tente socialiste, își menține expresia avangardistă în pictură.”
Europa Liberă: La începutul anilor 50 au fost organizate congresele Uniunilor de creație care au impus anumite norme și un anumit comportament artistic. Și muzica, și literatura, și artele plastice au căzut sub secera acestor congrese de inspirație sovietică. Ce s-a întâmplat în acei ani, în obsedantul deceniu, în artele plastice?
Ana Maria Măciucă: „Mulți artiști, din păcate, nu au putut să țină pasul cu rigorile impuse de noul regim...”
Europa Liberă: Din păcate sau din fericire?
Ana Maria Măciucă: „Depinde de cum vreți să interpretați: poate din fericire, poate din păcate, dar chiar și creațiile lor din acea perioadă ar trebui puse în valoare pentru că sunt importante opere de artă. De aceea noi am asociat din perioada respectivă pe Iser, să zicem, cu picturi moderne de Georgeta Năpăruș, de pildă.
Europa Liberă: După 1990, s-a schimbat iarăși macazul și am putea spune că pictura a început să trăiască o nouă viață. Aveți de gând să surprindeți și acest moment, să organizați o expoziție despre revenirea picturii de la ariergardă la avangardă?
Ana Maria Măciucă: „Da, sigur, de ce nu? Mai ales că după anii 1990 începe să se pună accentul și pe recuperarea artiștilor din perioada socialistă, pentru că totuși au făcut lucrări valoroase, și noi avem în patrimoniul colecției noastre lucrări suficiente de artă contemporană și atunci da, de ce nu? E o idee foarte bună.”
Europa Liberă: Sunt pictori care se mai pot recupera din perioada comunistă?
Ana Maria Măciucă: „Absolut!”
Europa Liberă: Pentru că am în minte multe picturi care țin de realismul socialist, de cultul proletariatului, dedicate diseminării ideologiei de partid și de stat cumva condamnate pur și simplu la istorie sau uitare.
Ana Maria Măciucă: „Da, sunt condamnate la istorie pentru că istoria blamează perioada respectivă dar istoria artei ar trebui considerată doar din punct de vedere estetic pentru că este vorba totuși despre artă, indiferent că a avut tentă comunistă, socialistă. Acești artiști au creat totuși atunci opere de artă, încercând unii să rămână fideli artei de dinaintea perioadei socialiste, alții, pentru a se manifesta în continuare s-au supus regimului.”
Europa Liberă: Așadar, trebuie să trecem cumva peste micile slăbiciuni ale lui Corneliu Baba sau ale lui Sabin Bălașa, și să vedem măreția lor.
Ana Maria Măciucă: „Da, da, trebuie să vedem măreția lor, trebuie să-i evaluăm din punct de vedere estetic, în primul rând.”
Europa Liberă: Dacă ar fi să le transmiteți un mesaj tinerilor care ar trebui să cunoască și contorsiunile astea ale artei ce le-ați spune?
Ana Maria Măciucă: „Le-aș spune, în primul rând, să nu se lase influențați de cei care blamează perioada respectivă, le-aș spune să mai facă o cercetare în trecut și să redescopere artiștii din perioada interbelică și să vină cât mai des la muzeu.”
Europa Liberă: Vă mulțumim.
Rămâne de văzut cum pot fi împăcate în biografia unui creator de anvergura lui Maxy sau Mihăilescu, dimensiunea ludică a suprarealismului sau cubismul (de altminteri înfierat de comuniști), cu pictura tezistă din care nu lipseau portretele celor mai ilustre figuri ale istoriei comuniste și dacă această contradicție ideologică între un om liber și un sclav al unui regim represiv nu are implicații asupra limbajului artistic. Altminteri, când nu este explicit propagandistică, pictura din perioada postbelică, așa împovărată cu tezele proletcultismului și ale congreselor de partid, putea fi chiar creativă și avangardistă. E o dovadă a faptului că artiștii nu sunt niciodată ultimii din plutonul lor, ci primii din plutonul următor.
