Drag prieten!1 Îţi scriu aceste rânduri din capitala RSSM. Şi dacă n-ai nimic contra, să facem o primblare pe strada principală a Chișinăului, care, ca mai în toate republicile sovietice, poartă numele lui Lenin. Dar mai înainte să ne oprim pe o clipă la statuia lui Ştefan cel Mare din centrul orașului. La piedestalul ei – flori vii în fiecare dimineaţă. Şi se miră în fiecare dimineaţă trecătorii: cum de ajung ele acolo? De postament nu te poţi apropia. El e înconjurat cu un cerc mare de pământ semănat, pe care-l poţi călca numai cu preţul a 15 zile de pușcărie. Da, nu se bucură fostul domn al Moldovei de simpatia puterii sovietice. Mai întâi, l-au scos, apoi, ca să vadă străinii cum se stimează [este venerat]* la noi trecutul istoric, l-au pus la loc. Pe urmă, vigilenţii conducători au observat că statuia lui Ştefan cel Mare stă în același rând cu aceea a lui Lenin. Au luat și l-au mutat pe domnitor cu vreo patru metri mai în spate. [Ca să-și știe locul. Așa și stă el încruntat, cu paloșul și crucea în mâini, pe strada principală a Moldovei sovietice. iar mâini nevăzute îi pun flori la picioare.]
Strada Lenin începe de la monumentul Rusiei eliberatoare: o femeie zdravănă, însoţită de soldaţi sovietici, își întinde mâinile spre apus. Pe partea stângă, clădirea mohorâtă a Academiei de Ştiințe a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Dar să nu crezi, prietene, că secţiile umanitare ale acestei academii s-au întrebat măcar o dată de ce limba de stat a unicei republici de gintă latină din URSS este limba rusă (limba tancurilor care au „eliberat-o” și a securiștilor care o păzesc). Lor nu le pasă că spiritul slavon, adus de eliberatori, a stâlcit limba și ortografia ei, că numărul școlilor moldovenești se micșorează an de an. În Chișinău, bunăoară, sunt numai 5 școli medii moldovenești, dintr-un total de 57 de școli.
Fostul președinte al academiei, Ichim Grossu, nu știa altă limbă (în) afară de rusă; asta nu l-a împiedicat să scrie „Istoria Moldovei”– o mistificare grosolană și naivă. Apropo, de Ivan Bodiul. Timp de 20 ani, a fost guvernatorul comunist al RSSM. [Veterinar de profesie, şi-a făcut cariera mulţumită lui Clava [Clavei], soţia lui, o femeie şi acum interesantă, care a fost secretara lui Brejnev pe când acela conducea Moldova.] În decembrie trecut, Bodiul a fost permutat la Moscova ca unul din locţiitorii primului ministru al URSS.
Vis-à-vis de academie, este o [se înalță] noua clădire a hotelului „Inturist”, 16 etaje, stil modern. Las´ să vadă turiștii din străinătate cum trăiesc basarabenii! Şi ca nu cum- va influenţa dăunătoare burgheză să se răspândească în jur, toţi lucrătorii hotelului sunt securiști. De la portar până la director. Unul din ei, sublocotenentul Constantin Vornicescu, a „curat” aproape un sfert de veac arta republicii, a condus reţeaua de agenţi ai securităţii din acest domeniu. El hotăra, în fond, cine are dreptul să cânte și să danseze pe scenă, cine poate fi lăsat în străinătate. Nu talentul, dar considerente politice decid la noi soarta artistului. Nu o dată, în calitate de „regizor”, „critic literar” ș.a., el i-a însoţit pe artiști în străinătate. Acum, e șef de etaj al acestui hotel pentru turiști. Locul lui îl ocupă acum un oarecare Muțu, cunoscător în ale artelor: de aude un cântec de jale moldovenesc, își șterge pe furiș o lacrimă cu mânerul pistolului.
[Tot ținând mâna [partea] dreaptă, ajungem la piaţa centrală. pitoreasca piaţă basarabeană, cu abundenţa ei de legume şi fructe, cu strugurii de viţă bună, cu poloboacele ei de vin, cu halele pline de carne, cu mirosul ascuţit de peşte de pe tejghele, cu toate culorile şi muzica ei, au dispărut nu dintr-o dată, dar pe măsură ce se stabiliza socialismul în Basarabia. Acum, trăim în perioada socialismului dezvoltat, ne învaţă Brejnev. Cozi lungi şi posomorâte stau după cartele (la mărfuri) aduşi (aduse) de (pe) aiurea.] Pe strada Lenin, sunt multe magazine, dar nu știu, prietene, dacă face să amintesc de ele. A devenit trivial să spui că ele-s pustii, mai ales alimentarele. [Mărfurile aici nu se vând, ele se „dau”, „se aruncă” la figurat şi în sensul direct [propriu/strict] al cuvântului.] Omul nu cumpără, dar „face rost” de o pereche de pantofi, de un kilogram de carne. Cu câțiva ani în urmă, de sărbătorile socialiste, în magazine, „se mai arunca” câte ceva. Mâncarea la noi e strâns legată de politică. Cu câțiva ani urmă, în ajunul marilor sărbători socialiste, în magazine, se mai dădea câte ceva. Azi, economia noastră înfloritoare nu-și mai poate permite așa lux. [De-atâta,] Drag prieten, nu mă pot opri să nu-ţi scriu de norocul care a dat peste mine de 1 Mai, Ziua internaţională a truditorilor din toată lumea. Mă întorceam în costumul meu de gală de la demonstraţie, cu portretul unui sprâncenat pe spinare. Şi când colo, ce văd pe strada 28 Iunie, colţ cu strada Lenin? Se „dau” găini! Şi coada-i mică – vreo 30 de oameni. Mai pe scurt. Cu două găini în mână și cu portretul pe [în] spinare, mândru și fericit, m-am întors acasă.
Câteva cuvinte despre coadă. Coada este biciul vieții sovietice. Îţi fură timpul și îţi mănâncă nervii. Cine-i, de fapt, omul sovietic? Un individ care stă la coadă. De la leagăn până la mormânt. Stă la coadă după mâncare și flori pentru iubită, după un săpun sau acoperiș, în coadă după o bere sau după un loc la cimitir pentru un neam [o rudă] decedat(ă), la cinema sau restaurant, după orice hârtie, după orișice. În schimb, câteva cuvinte pline de recunoștinţă la adresa puterii sovietice n-ai să mai auzi stând în [la] coadă! Şi cât de sincere sunt aceste cuvinte!
Peste drum de piaţă, colţ cu strada Armeană – clădirea masivă în stil stalinist, întunecată și apăsătoare a Ministerului Afacerilor Interne, unul din bastioanele democraţiei sovietice. Oamenii o ocolesc de departe. Vai de basarabeanul care vrea să-și vadă neamurile [rudele] din străinătate, adică din România. Întâi, cade [nimerește] în [pe] mâinile locotenentului Muravschi (șeful secţiei orășenești), care-l sfătuiește să nu plece nicăieri, apoi în ale doamnei căpitan Tcaci (inspectoratul secţiei republica- ne), care-i dă speranţe; timpul trece, și omul se duce să se plângă colonelului Stepanov (șeful secţiei republicane). Acela îi explică că situaţia internaţională e încordată și că trebuie să mai aștepte. Mai trece o jumătate de an și se duce omul în audienţă la gene- ralul Răileanu (ministrul adjunct). Răileanu, care habar n-are despre ce merge [este] vorba, îi promite că va lua măsuri. Trec luni, și omul, disperat, scrie la Moscova. Şi, în scurt timp, el este chemat la Muravschi, care-i spune amabil că cererea i-a fost refuzată. Motivele nu se explică.
Dar să mergem mai departe pe strada Lenin. Iată și teatrul naţional, care poartă numele lui Pușkin. În repertoriu – clasică rusă și sovietică, câteva piese infantile ale dramaturgilor recunoscuţi locali. De artă am să mai vorbesc, dar nu pot trece pe lângă clădirea de alături, frumoasa clădire în stil clasic a fostei bănci comerciale, cu lei de granit la scară. După ce s-au cheltuit câteva milioane de ruble, ea a fost transformată într-o sală de [cu] orgă. Lux pretenţios, fotolii de pluș albastru, cu mânere albe încrustate, candelabre de cristal. Desigur, nu de dragul poporului, căruia, cum spunea Lenin, îi aparţine arta. Că numai de fugile lui Bach nu-i arde acum basarabeanului. Totul a fost făcut de dragul Svetlanei Bodiul, fiica lui „Jan Janâci”– Ivan Ivanovici Bodiul, fostul prim-secretar. Cu chiu, cu vai, ea a învăţat să cânte la orgă și tăticul i-a cumpărat acest instrument muzical în Cehoslovacia cu 45 de mii de ruble. Tot tăticul a făcut-o artistă emerită. Numai că nocturnul Chișinău încă multă vreme nu poate adormi după concertele Svetlanei din cauza răgetului celor doi lei de la scara sălii de orgă. Ei visează visuri urâte.
Între teatru și sala de [cu] orgă, [pe fonul [fundalul] restaurantului „Moldova”,] pe un postament înalt, este bustul lui Gorki. Pe strada Lenin, ai să-l vezi, prietene, pe Tolstoi în granit roșu și pe Marx și Engels, turnați în bronz. Aceștia doi stau pe o bancă în faţa Comitetului Central și continuă să pună lumea la cale. [În] Ceea ce privește cultura naţională, apoi și această problemă a fost rezolvată. Busturile mărunţele ale lui Eminescu, Alecsandri, Creangă, Donici, Asachi, C. Negruzzi și Mateevici au fost aliniate în două rânduri pe o alee întunecată a parcului central. Mai toate străzile principale ale orașului poartă numele scriitorilor ruși. Puţini însă au să-ţi spună unde e strada Mihail Eminescu. O ulicioară strâmbă, fără caldarâm, pe care, după ploaie, nicio mașină nu s-ar încumeta să treacă. Aceasta e strada care poartă numele marelui poet. Colţ la colţ cu strada Libertăţii. Mândria naţională și libertatea n-au ce căuta în apropierea lui Lenin.
Dar să ne continuăm, prietene, plimbarea pe strada principală a Basarabiei de azi. Pe piaţa Biruinţei, vizavi de impersonala casă a Sovietelor – soborul. După ce i-au dărâmat vechea clopotniţă, l-au prefăcut într-o sală de pictură. A fost dărâmată într-o noapte și frumoasa bisericuţă catolică în stil gotic, cu turnul ei ascuţit. În locul ei, l-au pus pe Marx. L-au luat pe Dumnezeu și n-au dat nimic în schimb. Ce-i drept, au restabilit vechea bisericuţă armenească, cu vitrajele [vitraliile] și ornamentele ei, ca să-i scoată crucea și s-o prefacă într-o bodegă. În locul altarului, tejgheaua cu băuturi. Pentru jumătate de milion de locuitori ai Chișinăului, au lăsat, de fapt, numai biserica din dosul Academiei, ca să vadă turiștii străini (că) statul se comportă la noi cu stimă faţă de religie. [Dar despre „pokazuhă”, principiul de bază al propagandei sovietice, am să-ți mai scriu.]
Însă ce s-a întâmplat? De ce nu putem trece mai departe? De ce s-a oprit circulaţia pe strada Lenin? La fiecare colţ, miliţieni. Trecători se opresc la bordura trotuarului. Nimeni n-are voie să treacă strada. Timpul se scurge încet. Şi de-odată, asemănător ţipătului sfâșietor al unei femei trase de păr, se aud sirenele. Cu o viteză nebună, trec câteva limuzine negre. În ele – șefi de partid sau oaspeţii lor.
– Mafia! spune cineva printre dinţi.
Ca [De] regulă, acești „aleși” ai poporului sunt aleși de Moscova dintre moldovenii complet rusificați de pe malul stâng al Nistrului. Limba nu și-o cunosc și nici n-au nevoie de ea. Soţiile lor sunt neapărat rusoaice, iar copiii își fac studiile la Moscova. Principalul e să fie lipsiţi de orișice scrupule când, (în) numele „sfintei prietenii”, trebuie să jupoaie pielea poporului, să trimită în Rusia toate roadele pământului basarabean. În schimb, lor li se dau vile, mașini la scară, voiajuri în străinătate. Blocul lor din Chișinău este numit „cuibul nobililor”, iar drumul spre vilele lor din Holercani – „drumul leninist”. Această elită de partid e o clasă nouă în societatea noastră fără clase. Pentru aceste „slugi” ale poporului nu sunt legi care nu pot fi încălcate. [Afară de una – să rămâi slugoiul Moscovei.]
[N-ai obosit, prietene? Tot pe jos, pe jos. Mă întreb adesea, dragul meu, de ce glasurile liberale ale Europei atât de rar amintesc de RSSM. Oare s-au resemnat şi cred că cei aproape patru milioane de basarabeni nu mai au nimic în comun cu românia? să sperăm că nu. Doar transmiterile pentru Basarabia trec pe aici ca o ploaie răcoritoare pe un pământ de secetă. Ele se comentează, se repetă, se redau [se transmit] din gură în gură. De (la) conţinut până la expresiile dictatorilor. Vreme îndelungată, basarabenii ascultă cu plăcere transmiterile Bucureştiului. Şi muzica limbii, şi limba muzicii îi (le) sunt natale [materne]. Dar, din an în an, conţinutul şi forma transmiterilor din RSR coincideau cu cele din Chişinău. Aceeaşi vorbărie goală, aceeaşi dezgustătoare proslăvire a vieţii „însorite”, aceeaşi smerită îngenunchere în faţa „genialului” conducător. „săracii [sărmanii], îşi zice acum basarabeanul, ei încă nu ştiu ce-i aşteaptă, încă nu ştiu ce este socialism dezvoltat”.]
Ne apropiem de fostul liceu militar, cu mica lui bisericuţă la colţ, prefăcută azi în planetariu. Trei etaje în stil semiclasic, iar în spate – o clădire enormă, nouă, o cazemată cu porţi blindate, curţi închise, subsoluri zăbrelite, cu antene complicate pe acoperiș. MGB-ul. Aparatul de teroare al statului. Se supune numai Moscovei și este destinat să știe totul despre toţi. Mai bine să trecem strada, că, în faţa acestei clădiri, oricât de curat ai fi, totuna te simţi vinovat de ceva. Cu gândul, cu vorba, cu fapta. Aici, scrisorile tale sunt citite, convorbirile telefonice – ascultate, faptele – luate la condei. Că nu e om să nu fi spus o anecdotă, ce nu s-ar fi revoltat măcar o dată. Care din prietenii tăi te vin- de, care din colegi te denunţă. Pe reprezentantul semioficial al securităţii îl cunoști: (e) șeful cadrelor [departamentului resurse umane] de la lucru [serviciu]. Dar pe ceilalţi? Ai impresia că umbli gol sub un capac de sticlă. Sub un capac din care nu poţi scăpa. Nu numai tu – o ţară întreagă. Metodele MGB-ului s-au mai modernizat: de la „nevinovate” convorbiri profilactice în patru ochi, după care pentru mult timp îţi trece pofta de somn, de la alungarea de la [din] lucru [serviciu] și expulzarea din oraș în calitate de „trântor”, până la internarea forţată în casa de nebuni din Costiujeni ori într-un lagăr din Rusia. Dar spiritul unei naţiuni nu poate fi ţinut după zăbrele.
În august 1973, a venit la noi în turneu ansamblul român de estradă „Mondial”2. Teatrul verde din Chișinău, cu cele șase mii de locuri ale lui, s-a dovedit a fi prea mic pentru acei care voiau să-i asculte pe români. Câteva mii de oameni au sărit gardul ce înconjoară acest teatru la aer liber. Publicul nu i-a dat traducătorului să spună niciun cuvânt. L-a măturat de pe scenă. Fiecare cântec românesc era însoţit de aplauze nesfârșite, de urale, de scandarea unor lozinci antisovietice. Şi cele câteva sute de miliţioneri chemaţi de urgenţă n-au mai fost în stare să restabilească ordinea. Concertul s-a prefăcut într-o adevărată demonstraţie naţionalistă. Numai că de-atunci, niciun artist român nu a mai urcat pe vreo scenă din Basarabia.
Plimbarea noastră se apropie de sfârșit. Strada Lenin [se] începe cu statuia Rusiei eliberatoare, ce-și întinde mâinile spre Apus și se termină cu beciurile MGB-ului. Dar circulă și se retipăresc clandestin cărţi interzise, foi volante trec din mână în mână, se scriu lozinci antisovietice pe ziduri, se cântă cântece de rezistenţă și, în fiecare dimineaţă, mâini nevăzute pun flori vii la picioarele lui Ştefan cel Mare.
La revedere, drag prietene.
Al tău,
Grigore Singurel
---------------------------------
1 Text prezentat în cadrul programului „Domestic Bloc”, nr. 627 din 28 iulie 1981. Romanian Broadcasting Department, Radio Free Europe. RFE/RL Broadcast Records Collection / Hoover Institution Library & Archive, Box 3621, file 3. http://www.hoover.org/library-and-archives
2 Concertul a avut loc la Chișinău în luna august 1970. „Primul miting unionist la Chișinău, în 1970 mii de basarabeni au cerut «Unire, frați români!»”, http://www.evzmd.md/special/reportaj/303-reportaj/42820-evz-special-primul-miting-unionist-la-chi%C8%99inau,-in-1970-mii- de-basarabeni-au-cerut-%E2%80%9Eunire,-fra%C8%9Bi-romani-video.html (accesat 04.02.2017).
