Astăzi, în cadrul proiectului AntiNostalgia, Europa Liberă organizează o dezbatere publică la Ialoveni, care va fi transmisa LIVE pe pagina noastră de Facebook, de la ora 14.00, și pe site, pe tema Gulagului – mașinăria de tocat oameni… Cu aceasta ocazie, Iulian Ciocan și Alexandru Bordian – ambii jurnaliști și scriitori – i-au adresat mai multe întrebări, într-un interviu pe Skype, scriitoarei din Rusia Liudmila Ulițkaia, care abordează, în scrierile sale, probleme ale Gulagului și ale impactului asupra destinelor umane.
Europa Liberă: Ludmila Evghenievna, Nabokov zicea că realitatea Rusiei este o imitație palidă a literaturii. Scenariul cărei cărți poate fi urmat de Rusia sau ea deja înaintează pe o anume cale?
Ludmila Ulițkaia: Știți, îmi place foarte mult Nabokov care este una din marile descoperiri ale vieții mele, ale tinereții mele, însă, în cazul de față, nu pot să-i dau dreptate, întrucât îmi pare că viața de astăzi ne oferă o diversitate atât de vastă de versiuni absolut fantastice, încât îți este greu să ți le imaginezi. Cred că în Rusia doar Vladimir Sorokin, o personalitate foarte socială, poate să lucreze apropiindu-se de această realitate actuală, una fantastică, complicată, respingătoare, interesantă la nebunie. În general, acesta e un obiectiv al vieții și mi se pare că a face astăzi pronosticuri este mai complicat ca niciodată.
Europa Liberă: Am putea spune deci că viața în Rusia este veselă…
Ludmila Ulițkaia: Știți, petrec destul de mult timp în Europa. Să zicem, jumătate din el, deși la Moscova stau, totuși, mai mult. În Europa este foarte confortabil să locuiești, mai ales în calitate de turist sau de turist pe jumătate. Dar după o anumită perioadă, trei-patru săptămâni, te apucă dorul. Deoarece gradul de tensiune, de strălucire, de înlănțuire extraordinară a evenimentelor pe care le întâlnim aici, la Moscova, desigur, nu poate fi comparat cu nimic, nu mai vorbim despre faptul că aici și numai aici, sunt prietenii, foarte mulți prieteni. Societatea noastră post-sovietică iarăși se transformă în acea imagine vestită a bucătăriei din Moscova în care noi ne adunăm destul de des, discutăm, nu neapărat de fiecare dată despre problemele politice, ci și despre cele literare și artistice. Deci, într-adevăr, astăzi viața în Rusia este destul de interesantă. Nu se poate contesta asta.
Europa Liberă: Ludmila Evghenievna, e uşor de presupus de ce au nevoie de GULAG istoricii sau ziariştii. Dar de ce au nevoie de GULAG scriitorii? E mai profitabilă perspectiva literatului?
Ludmila Uliţkaia: Mi-e greu să vă răspund deoarece există aici un amănunt foarte important. Chestia e că pentru oamenii din generaţia mea GULAG nu e un lucru abstract, nu e o teorie, ci chiar o parte a istoriei familiilor. Ultimul roman pe care l-am scris – Scara lui Iakov -, e dedicat bunicului meu care a stat la închisoare de trei ori şi care, din fericire, a supravieţuit ultimei încarcerări şi a fost eliberat în 1955 şi a reuşit să trăiască o vreme în libertate. Am aici pe perete o poză care-l înfăţişează în închisoare, e fotografiat din faţă şi din profil. De aceea, să zici că GULAGUL e o chestiune teoretică… Desigur el poate fi studiat de istorici, sociologi şi demografi. E fără îndoială un material bogat, dar e şi o părticică profundă din vieţile noastre. În fiecare dintre noi există urmele sale încifrate şi poate deseori nu foarte evidente. Totuşi, frica cu care au trăit cîteva generaţii de oameni sovietici s-a înrădăcinat. De aceea, e o temă nevalorificată din punct de vedere social. E probabil foarte greu şi generaţia de azi vrea s-o evite, să n-o atingă. Bunăoară, procesul recent al lui Iuri Dmitriev e în fond despre aceasta, despre cum puterea se opune rememorării GULAG-ului şi cum vrea să-i convingă pe oameni că totul e bine. Adică n-au existat crime, totul a fost normal, erau nimiciţi duşmanii poporului, iar faptul că aceşti „duşmani” formau a patra parte din populaţie e trecut sub tăcere. De aceea, e un detaliu al vieţii din Rusia. Ori înţelegi despre ce e vorba, ori nu înţelegi. Dacă nu înţelegi, îţi este sortit să ai de-a face mereu cu această dilemă istorică. Iar singura modalitate să ieşi din acest impas etern e să treci totul prin propria conştiinţă.
Europa Liberă: Ludmila Evghenievna, ați menționat ultimul roman pe care l-aţi scris, „Scara lui Iakov”. Am putea afirma că în cărțile dumneavoastră, ca și în acest roman, una din ideile centrale este că GULAGUL deformează viața omului contemporan?
Ludmila Ulițkaia: Desigur. Bineînțeles, am putea să o considerăm una din ideile mele. Dar nu mi-am propus aceasta drept scop. Știți, a existat, la un moment dat, un anumit conflict interior între Șalamov și Soljenițîn. Ambii scriitori au arătat lumii această teribilă tragedie rusească. Soljenițîn considera că închisoarea îl face pe om mai puternic, mai rezistent în fața vieții, că omul obține o anumită experiență care poate să-i fie de folos în viața ulterioară. Șalamov, ai cărui ani de detenție au trecut în condiții incomparabil mai grele decât cele ale lui Soljenițîn, considera că experiența GULAG-ului nu poate fi utilă pentru viața normală a unui om, că acele condiții de închisoare și de ocnă doar îl distrug, îl umilesc pe om și îl aduc la starea de animal. Totul a fost spus prin acest conflict trasat în literatură. În cazul acesta sunt, desigur, de partea lui Șalamov. Există experiențe prin care omul ar fi bine să nu treacă.
Europa Liberă: Dar cum vedeţi nostalgia pentru trecutul sovietic? De ce este ea atât de puternică și când va dispărea din spațiul post-sovietic?
Ludmila Ulițkaia: Este o întrebare foarte interesantă. Acum cîteva zile am fost la teatrul „Sovremennik”. Este un teatru foarte bun, care îmi place foarte mult. E un teatru vechi care a jucat un rol foarte important în viața generației mele. Altădată era imposibil să procuri un bilet la acest teatru. Ei au montat un spectacol muzical. Au făcut-o foarte bine, sunt foarte multe fragmente din filme și cântece frumoase ale compozitorilor și autorilor talentați, de la Tariverdiev și Pahmutova, compozitori oficiali, până la Okudjava și Vîsoțki ale căror cântece în perioada sovietică nu erau interpretate în public. Deci, întreg spectacolul era pătruns de o dulce nostalgie. Am ieșit absolut stupefiată. Înțeleg că noi mereu ne amintim de tinerețea noastră ca despre ceva frumos, pentru că am fost tineri, puternici, veseli și pentru că atunci nu ne atinseseră încă o mulțime de tragedii și griji. Însă acest amestec, probabil, al nostalgiei după tinerețea ta, după timpul care a trecut, când eram atât de tineri și frumoși, dă, în general, o anumită înfrumusețare a acestui trecut… Am ieșit cu o senzație destul de apăsătoare, pentru că înțelegeam că toate acestea seamănă cu un compot dulce-acrișor. Pentru că este atât de plăcut, iar aceste cântece minunate, frumoase, pline de talent sunt interpretate foarte frumos. Ieși și te gândești: Doamne, prin acest spectacol ei ne-au povestit astăzi cât de bine a fost. Însă bine nu a fost, îmi amintesc doar imaginea în întregul ei. Prietenii mei stăteau la închisoare, viața era grea, extrem de falsă, puterea era scârboasă. Poți oare să spui despre putere mai bine decât Mandelstam: puterea e scârboasă ca mâinile unui bradobrei. Simțeam permanent aceste mâini pe gât, mai ales le simțeau foarte bine părinții și bunicii noștri. Greu de spus, de unde apare în psihicul uman această înduioșare și o amintire dulce despre toate astea. Cred că aici se află una din enigmele psihicului uman. Pentru a supraviețui trebuie să ai totuși un anumit sentiment al optimismului și al vigorii. Această senzație că în viitor va fi totul mai bine îl susține pe om și omul se orientează. Este ceva normal și corect. Suntem totuși oameni vii. Toată lumea vrea să supraviețuiască.
Europa Liberă: Puterea, probabil, susține această nostalgie. Există părerea că Republica Moldova se află în zona de influență a Federației Ruse. Dar cum o vede pe Republica Moldova o scriitoare de la Moscova?
Ludmila Ulițkaia: Să știți că în Moldova...
Europa Liberă: Ca pe un loc periferic?
Ludmila Ulițkaia: …Da, bineînțeles. Ultima dată am vizitat Republica Moldova, dacă nu mă înșel, în anul 1967.
Europa Liberă: Ultima dată?
Ludmila Ulițkaia: Da, ultima dată. De aceea... Cu câțiva ani în urmă am vizitat România, iar în Moldova Sovietică am fost atunci când încă eram biolog. Lucram într-un laborator de genetică, vizitam fabricile de fructe și legume și selectam muște pentru cercetarea noastră. Noi studiam procesele de populație care au loc la muște. Probabil, aceleași procese de populație, care sunt prea puțin studiate, se întâmplă și la oameni.
Europa Liberă: Așa.
Ludmila Ulițkaia: Îmi amintesc foarte bine că nu era deloc confortabil... În general, era o vizită destul de apăsătoare, deoarece toată lumea din grupul nostru era suspectată. Ba credeau că eram inspectori de la finanțe, ba că de la stația sanitar-epidemiologică. Niciunul nu putea să creadă că am venit să adunăm niște muște. Cu siguranță, pentru un cetățean obișnuit, pentru un om de rând, aceasta este o idee foarte ciudată. N-aș putea spune că mi-a rămas, să zicem, o amintire plăcută despre aceste locuri. Călătoria în Georgia, de exemplu, a fost mult mai plăcută chiar atunci, în aceeași perioadă. Atunci călătoream mult prin țară. De aceea amintirile mele despre Moldova sunt destul de vagi. Cred că unica mea legătură reală cu Moldova este faptul că prietena mea Irina Pavlovna Uvarova, văduva lui Iuli Markovici Danieli, provine din Moldova. A avut acolo strămoși. Unul din bunicii ei era preot de țară, iar una din bunici – o vrăjitoare din sat. Poveștile ei despre Moldova sunt unicele mele, să zicem, impresii care m-au ajutat să-mi fac o idee despre Moldova. Însă ei au plecat din Chișinău îndată după revoluție. De aceea, Ira îmi împărtășea mereu amintirile sale foarte gingașe despre copilăria din Moldova. Cam asta-i tot ce știu. În plus, lucrând la revista „Arta decorativă”, ea a publicat un articol minunat despre orașul Soroca...
Europa Liberă: Un oraș pe malul Nistrului.
Ludmila Ulițkaia: Un oraș frumos. Îmi amintesc, a fost o poveste minunată și un articol excelent în acea perioadă. Cam asta-i toată rezerva mea de amintiri despre Moldova. Desigur, astăzi Moldova este pentru noi foarte departe și-și face simțită prezența foarte puțin.
Europa Liberă: Ludmila Evghenievna, va putea Rusia să scape de autoritarism și de ceea ce mulți numesc „apucături imperiale”?
Ludmila Ulițkaia: Deocamdată, se pare că nu. Presupun că am avut o anumită șansă la începutul anilor ’90 când era cumva posibil să schimbăm puțin mersul istoriei. Astăzi ne aflăm într-o albie absolut tradițională de evoluție a istoriei rusești, a statalității ruse. Și aici nu trebuie să căutăm vinovatul. Știți, nu sunt fana puterii, nici a celei de azi, nici a oricărei alte puteri. Eu insist asupra dreptului omului particular, asupra faptului că există mereu un proces de confruntare între stat și om. De fapt, este un proces normal și firesc. Statul cere una, omul vrea altceva. Este ceva normal. Cred că în conștiința poporului este foarte adânc implantată această nevoie de o putere dură, de o mâna forte care este salutată. Procentul fatal de 86,14 la sută de acum câțiva ani reflectă, probabil, o stare profundă a lucrurilor, o situație reală din punct de vedere psihologic, psihic și demografic. Probabil, aceasta îi place poporului rus.
Europa Liberă: Dar acum e mai bine decât în perioada sovietică sau... Care e diferența?
Ludmila Ulițkaia: Aș zice că...
Europa Liberă: ...Din punct de vedere moral.
Ludmila Ulițkaia: Am impresia că Rusia, cel puțin din câte țin minte, nu a trăit niciodată atât de bine ca acum. În general, țara este prosperă. Nu aș putea spune că această bunăstare care, de fapt, scade mereu, se datorează puterii. Această bunăstare a apărut în pofida puterii. Pur și simplu, procesul civilizațional evoluează astfel încât în lume astăzi sunt mai puțini oameni flămânzi. În general, civilizația contemporană, totuși, a realizat câte ceva. Am în vedere acea regiune în care, să zicem, a învins civilizația creștină din care noi facem parte. Orientul are propriile sale legi, dar și în Orient oamenii au început să trăiască mai bine. China este prosperă. China, o țară veșnic flămândă, este astăzi în plină prosperitate. Este o tendință a procesului mondial – faptul că s-au dezvoltat tehnologiile, oamenii au învățat să producă alimente și să depindă mai puțin de climă și de natură. Este un proces general. Astăzi nu mai sunt atâtea epidemii care au existat, să zicem, cu o sută de ani în urmă. Medicina a realizat un mare salt, astăzi mortalitatea infantilă este aproape eliminată. Pe când, cu o sută de ani în urmă, a treia parte din copiii din întreaga lume nu ajungea nici până la vârstă de șapte ani. De aceea, faptul că omenirea trăiește mai bine nu poate fi pus la îndoială. Însă nu putem nega nici faptul că ea duce un mod de viață nebun și că pericolul autodistrugerii devine în fiecare an tot mai evident. Țara noastră și ea depune un efort foarte mare ca să apropie această catastrofă destul de reală. Rusia m-a interesat mereu prin faptul că în ea se întâmplă concomitent procese absolut contrare. De aceea, unul vede binele: băieți, e mai bine aici sau acolo. Altul observă fenomenele negative. Însă este vorba despre un organism viu în care totul se află în starea unui război permanent. De fapt, însăși viața umană este o luptă continuă și aici n-ai ce spune. Deoarece sunt un om bătrân, mă uit la tot ce se întâmplă în jurul nostru cu un mare interes și curiozitate. Și, sincer vorbind, mă îngrijorează felul în care omenirea va ieși din acea stare în care politicienii diferitor țări i-au aruncat pe oameni. Am putea să îi numim pe unii dintre ei, însă m-aș abține să o fac.
Europa Liberă: Ne-ați explicat ce se întâmplă în Rusia contemporană, dar cum vedeți dumneavoastă viitorul Rusiei? Am putea spune că Rusia are un destin aparte?
Ludmila Ulițkaia: Aceasta este una din ideile fundamentale ale ideologiei rusești, faptul că Rusia este o țară deosebită cu o cale aparte. Această idee nu mi se pare deloc productivă. Calea, bineînțeles, este una deosebită, pentru că revoluția socialistă, care a avut loc în Rusia, într-adevăr a deschis lumii posibilități mentale și politice absolut noi. Astăzi, fără îndoială, putem afirma că acea experiență a fost una negativă. De fapt, a fost o lecție despre cum nu trebuie să edifici existența politică a unei țări. Acest experiment s-a încheiat, în linii mari, jalnic, iar imperiul creat de Rusia, în general, se prăbușește, dar încă nu s-a prăbușit. Înțelegeți, atunci când omul cunoaște puțină istorie, el știe că imperiile se nasc și dispar. Aceasta este o lege absolută a istoriei. Timp de aproape patru secole Imperiul Roman a înflorit, iar apoi timp de două secole a intrat în declin. Același lucru l-am observat și în cazul, probabil, celui mai uman imperiu, Imperiul Austro-Ungar care, la fel, s-a destrămat. De aceea, cred, oricărui imperiu îi este sortit să se destrame, pentu că se menține doar prin forța armelor și a puterii. Am senzația că aceasta este o structură arhaică care, de fapt, intră în declin în procesul civilizațional. Și în acest sens, cred, Rusia va trece prin acea prăbușire a imperiului. În fond, ea deja a început sub ochii noștri. Dar ce va urma, cum va exista Rusia după ce va pierde provinciile sale, depinde în mod exclusiv de conștiință, de rațiunea conducătorilor noștri, de importanța ideii de edificare a unui stat de sine stătător pentru toți cetățenii Rusiei. Nu sunt foarte sigură că acest proces va fi parcurs ușor și pașnic. Din păcate, putem mai rar observa procese evolutive decât pe cele revoluționare. Lumea de azi deja a conștientizat că revoluția nu este un lucru bun, că în lumea de azi oamenii sunt obligați să găsească un numitor comun, să rezolve problemele la masa de negocieri și nu pe câmpul de luptă. Recent am vizitat regiunea Karabah situată la granița dintre Armenia și Azerbaidjan. Iată un exemplu cum o problemă, care trebuie rezolvată la masa negocierilor, se rezolvă pe cale militară. Și aceasta este ceva teribil pentru ambele părți. De aceea nu pot să răspund la întrebarea dumneavoastră. Cred că astăzi nimeni nu va da un răspuns clar și exhaustiv la această întrebare.
Europa Liberă: Dumneavoastră vorbiți despre prăbușirea imperiului, însă mai multă lume remarcă faptul că Rusia începe să adune cioburile fostului imperiu: Crimeea, Donbas...
Ludmila Ulițkaia: Înțelegeți, evenimentele din ultimii ani, Crimeea și Donbas, de fapt, creează probleme fără soluții. Conflictul nostru cu Ucraina, cel până la Crimeea și, în fond, din cauza Crimeii, va fi rezolvat odată cu schimbarea câtorva generații. Această politică nu duce la liniștea vieții oamenilor, ci, dimpotrivă, la complicarea ei. Și aceasta este extrem de rău, deoarece puterea rusă din ziua de azi a creat câteva asemenea noduri geopolitice pe care următoarele generații le vor rezolva cu mare greutate. Dar ele vor fi nevoite să le rezolve, vor trebui să le rezolve, deoarece problema Crimeii și a Donbasului plutește în aer. Și, cu cât trec anii, aceste situații doar se complică. Astăzi, nu ne apropiem de rezolvarea lor. Știți, îmi place mult Crimeea, o parte din familia mea, surorile bunicii, au trăit în Crimeea. O cunosc bine și îi cunosc istoria. Acțiunea din primul meu roman „Medeea și copiii ei” are loc anume pe pământul Crimeii care îmi est foarte drag. O figură ideală a Crimeii pentru mine este, desigur, Maximilian Voloșin care ascundea în propria casă soldați din Garda Albă de soldații Armatei Roșii și invers, îi salva pe oameni și a creat cuvântul „kimeria” prin care desemna spațiul Crimeii, presupunând, astfel, că este un loc aparte. Apropo de literatură: mi se pare că minunatul, marele roman al lui Vasili Aksionov „Insula Crimeea” devine cumva profetic. Personal, văd viitorul Crimeii sub forma, să zicem, unei entități feudale destul de neutre, independente. Am urmărit în Crimeea puterea sovietică, apoi pe cea ucraineană. În Crimeea cea nouă nu am mai fost. Trebuie să vă spun că, din punctul de vedere al guvernării acestei regiuni, ambele puteri au fost foarte nereușite, deoarece Crimeea se confruntă cu problema apei. Crimeea se usucă, acolo sunt soluri semiaride. Aș saluta acea guvernare care ar avea grijă de acest pământ și, astfel, de populație, deoarece Crimeea fertilă de altădată astăzi, din motive geografice, climaterice, devine tot mai uscată și cere tot mai multe investiții, bani, grijă și dragoste. De aceea, atunci când tătarii s-au întors din Asia Centrală, din exilul lor, eram extrem de fericită, crezând că, iată, s-a întors poporul care iubește acest pământ și îl va renaște. Urmărind aceasta timp de câțiva ani, am văzut că au venit iarăși niște barbari care la fel de barbar gestionează pământul. Și atunci când sub ochii mei o familie de tătari a astupat cu pietre o fântână tătărească medievală, am fost absolut disperată. Am plâns atunci pentru că am înțeles că orice pământ cere ca pe el să nu trăiască barbarii, ci oamenii care să-l iubească. Ruptura dintre oamenii care populează un teritoriu și cei care sunt trimiși acolo pur și simplu să lucreze este foarte mare. Pentru Crimeea acest lucru este deosebit de tragic. O simt foarte profund, o trăiesc foarte acut, pentru că eu iubesc Crimeea foarte mult. De aceea, problema atârnă în aer, este înghețată, congelată, dar trebuie rezolvată, pentru că acest pământ fără o atitudine de dragoste pur și simplu va pieri. Dar acesta este un pământ vechi, măreț și frumos care unea Europa cu Rusia. Prin el treceau toate traseele civilizaționale, culturale. Acolo au trăit grecii, romanii, genovezii...
Europa Liberă: Bizantinii.
Ludmila Ulițkaia: Bineînțeles. De fapt, este un tablou al lumii.
Europa Liberă: Da, da.
Ludmila Ulițkaia: Până la război era o perioadă când popoarele conviețuiau: colonia germană exista alături de cea greacă și alături de satele bulgărești. Credeți-mă, o știu foarte bine. Iubesc foarte mult Crimeea de până la război. Ea, într-adevăr, era un exemplu al faptului că diferite popoare pot conviețui. Este o imagine a unei lumi din viitor, pentru că popoarele se amestecă. Migrațiunea popoarelor din zilele noastre a luat proporții grandioase, nemaivăzute până acum. Dacă noi nu vom învăța să interacționăm, ne așteaptă sfârșitul, indiferent de sânge și cultură. Războiul nuclear, bombele atomice nu au cultură, ele vor lovi în toți. De aceea, eu astfel văd această imagine.
Europa Liberă: Ați vorbit despre generațiile viitoare, dar va fi capabilă generația actuală să schimbe sistemul sau ea riscă să devină o generație de ratați? Ce rol va juca ea?
Ludmila Ulițkaia: Dacă generațiile imediat următoare nu vor putea să rezolve această problemă, nu vor fi capabile să-și schimbe conștiința, atitudinea față de toate problemele politice cu care ne confruntăm astăzi, atunci tot pământul și toată omenirea pur și simplu vor înceta să existe. Atunci în univers se va mișca încă o planetă moartă. De aceea, problema se pune astfel și foarte acut. Până când oamenii nu vor conștientiza că pentru a găsi soluția a rămas foarte puțin timp... Fie ne restructurăm rapid mentalitatea, comportamentul, atitudinea unora față de alții, fie planeta pur și simplu va pieri. Îmi este milă de ea, pentru că este o planetă foarte frumoasă, splendidă.
Europa Liberă: Mi se pare că generația mea din Republica Moldova seamănă foarte mult cu generația părinților mei. Eu nu observ nicio schimbare. Cum priviți tinerii care au 30 și ceva de ani?
Ludmila Ulițkaia: Îi văd bine. Mai întâi, ei sunt, desigur, diferiți. Tinerii de azi pe care îi observ, uneori îmi plac foarte mult. Cred că aici aș putea, mai degrabă, să fac trimitere la un expert mult mai iluminat în această zonă. Este scriitorul și publicistul Dmitri Bîkov care activează totodată și în calitate de pedagog, lucrează mult cu elevii. Atitudinea lui plină de entuziasm față de acei copii cu care el interacționează permanent mă bucură foarte mult, pentru că el comunică cu ei direct. Și el zice că ei sunt altfel, că ei sunt mai deștepți, mai sinceri, în general, mai buni decât generațiile noastre pe care le cunoaștem.
Europa Liberă: Mai bine soluționează problemele...
Ludmila Ulițkaia: Da, de aceea ne rămâne doar să avem speranță în ei, să-i susținem în măsura posibilităților și să încercăm să-i înțelegem, deoarece poziția generației mai în vârstă este mereu aceasta: noi știm, acum noi îi vom învăța. Se pare că ne apropiem de acele vremuri când ei ne vor învăța pe noi. Pentru că toate tehnologiile contemporane, toate descoperirile minunate în științele naturale și în medicină sunt făcute de persoane care ar fi putut fi copiii sau chiar nepoții mei. Deci, nu încape nicio îndoială, acolo există un mare potențial. Și faptul că ei sunt mult mai liberi în interiorul lor este, la fel, o certitudine. Dar și faptul că au bolile și problemele lor. Însă ei, cred, sunt mai inteligenți decât noi.
Europa Liberă: Bine. Și acum ultima întrebare. Într-un interviu ați spus că Putin este o figură tragică. Pentru dumneavoastră, în calitate de scriitor, el prezintă interes, ca personaj literar? Și de ce? Da sau nu?
Ludmila Ulițkaia: Nu, nu, nu. El nu mă interesează deloc. Acest tip uman nu-l pot înțelege. El este destul de primitiv. Înțelegeți, omul care a crescut în interiorul KGB-ului are o structură psihică cu totul aparte. Probabil, ei au senzația că sunt stăpânii acestei lumi, că legea există pentru noi și nu pentru ei. Este o categorie de persoane care are dreptul la violență, deoarece statul în sine este structurat astfel încât noi, societatea, îi oferim acest drept la violență pentru ca ei, prin violența statală, să ne apere, să zicem, de violența din stradă. Îmbătarea de putere este atât de mare, iar privirea asupra lumii este atât de nerealistă încât, din păcate, cred, dialogul aici este pur și simplu imposibil. Pe de altă parte, cunosc oameni care sunt în stare să comunice cu puterea. Există aici două poziții: unii consideră că trebuie de vorbit și aceasta va duce la ceva mai bun, iar alții cred că dialogul nu are nici un sens. Se pare că dreptate au și unii, și alții, pentru că, probabil, există anumite forme de colaborare cu puterea. De-a lungul vieții mele, practic, niciodată nu am ocupat posturi într-o instituție de stat. Din fericire, viața mea personală este construită astfel încât, în general, nu am fost dependentă de stat, nu l-am servit, iar el nu m-a plătit. Este o situație deosebită, nu fiecare are posibilitatea să trăiască astfel. Dar de ce spun că acesta este o figură tragică? Cred că îi este foarte frică de viață. Mi se pare că crearea acestei armate de opricinici, a Gardei Ruse, vorbește despre o frică foarte mare față de populație, despre frica unui act terorist, a unui atentat, despre frica unui om care știe sau presupune că foarte multă lume nu-l iubește. De aceea, nu-l invidiez, mai ales că el, ca și mine, cunoaște care este soarta majorității dictatorilor. Iar comportamentul său de azi, desigur, are trăsături clare ale unui comportament dictatorial.
Europa Liberă: Vargas Llosa, García Márquez, Carpentier nu erau fascinați de dictatori și totuși au scris cărți despre ei…
Ludmila Ulițkaia: Acesta în nici un caz nu poate fi eroul romanului meu. Îmi plac oameni marginali, îmi place omul particular, îmi plac oamenii de la periferie. Personajele mele sunt oamenii care, de obicei, se află la marginea progresului social, care nu râvnesc nimic, nici succesul, nici faima.
