România: Fecioara de fier nu e păpușa Barbie

Mulți politicieni își pierd pâinea pentru că nu au har de povestitor. Nu știu să-și vrăjească publicul. Poveștile lor nu au coerență, haz, fior epic. Nu sunt narațiuni, ci niște înseilări. Cum se țese narațiunea PSD și ce creaturi o bântuie? Are, în primul rând, o temă centrală: grija față de țară. Desigur, țara, ni se sugerează, înseamnă trecutul, prezentul și viitorul, firmamentul, solul, subsolul și, mai ales, palierele social-politice identificate cu acestea. O parte consistentă a bazinului electoral PSD cuprinde

bancuri de angajați ai statului, necrozați de „marea privatizare”, proveniți așadar din destrămarea proprietății de stat și cooperatiste. Unii, nu puțini, au fost lăsați la vatră în contextul unor legi de pensionare confortabile și nu s-au luptat decât în telenovele sau la hypermarket cu fiarele hămesite ale junglei capitalismului. Așteaptă toropiți, de la o pensie la alta, binefacerile guvernului, în nișa lor atemporal-comunistă. Mulți dintre ei sunt doar niște săteni mutați cu buldozerele comuniste la bloc, cu tot cu năravuri, după demolarea satelor. Cumsecade și patriarhali. Sunt vectori pasivi ai narațiunii oficiale, hipnotizați de ochiul luminiscent al televizorului. Ei înfruntă realitatea călare pe aripile fluturașului de pensie cu aerul că duc un dragon de căpăstru. Acești etern-binemerituoși se simt datori față de Iliescu pentru că i-a pensionat înainte de vreme, pentru că i-a făcut proprietari sau pentru că le-a dat cine știe ce gratuitate. Nu sunt majoritari, dar sunt disciplinați și suficienți: votul lor atârnă greu la cântar. Iar promisiunea lui Dragnea că de anul viitor pensia lor se va dubla a aurit lanțurile coclite cu care sunt legați de PSD.

Narațiunea despre complotul pentru vânzarea țării se adresează și robilor capitalismului de stat din regiile autonome sau societățile comerciale finanțate de la buget și/sau administrate de guvern. Acești bugetari subversivi depind de banul public și de buna dispoziție a șefilor de la consiliul județean sau din administrația centrală. O relicvă a centralismului democratic la nivelul întregii țări și, totodată, un public avid după poveștile statului despre dușmanii interni care le amenință cu liberalismul lor feroce salariile sau viitoarele pensii. Sunt o armată de rezervă pe care partidul-stat o poate

mobiliza oricând alături de salariații de prin primării sau administrația publică locală și familiile lor. Solidaritatea lor este asigurată de subtilul șantaj cu salarizarea, restructurarea locurilor de muncă și avantajele minimale, dar importante pentru ei (o ciorbă la cantină, un salariu în plus, tichete de masă cu valori variabile, zile libere legale și ilegale etc.) Sărăcirea lor a fost o crimă cu premeditarea multiplelor guverne perindate prin Palatul Victoria iar cine se face că nu-i înțelege pe cei care ies la mitinguri la chemarea foșnetului de ambalaj și a pungilor electorale probabil că iese din București doar pentru a lua cursa

către Viena, nu pe cea către Craiova. Sărăcirea este cel mai realist și eficient program politic. Iar PSD a reușit în mod repetat performanța, chiar și când s-a aflat la putere, de a pune sărăcia produsă de propriile politici publice în cârca adversarilor politici care iată, nu sunt numai neomarxiști și protectori ai securiștilor, ci și sabotori ai economiei „sociale de piață.” Bugetul este adoptat cu greutate din pricina lor și a amendamentelor multe și stupide pe care le-au adus chiar dacă sunt ignorate. Vor ca România să stea pe coji de nucă în Parlamentul european, și nu „demnă, egală între egali,” cum sună sloganurile electorale pe care le vedem pe bannerele celor două partide asociate la guvernare. Sunt cei care scot în stradă haștagiști și care sabotează coaliția la putere. Diversioniști.

Apropo de diversiuni. Narațiunea are o distorsiune aproape patologică pe care doar credincioșii „cu sufletul” o pot înghiți: deși nu neagă originea comunistă nesănătoasă, PSD susține, ca „partid al Revoluției,” că s-a născut din protestele împotriva comunismului și că vrea, prin urmare, să vindece sufletul nației de rănile trecutului. În această coregrafie, proiectul de lege pentru interzicerea comunismului inițiat în 2016 de senatorii PSD pare o piruetă acrobatică din dansul tematic al luptei cu statul paralel reprezentat de inamicii revoluției permanente. Proiectul anticomunist propus de PSD a fost adoptat tacit la Senat și respins, un an mai târziu, în Cameră, dar le-a oferit politrucilor de partid un argument în lupta politică.

La urma urmei, nu odată PSD a pus semnul egalității între deținuții politici din comunism și corupții din propriul partid care au ajuns în închisoare. Condamnarea trecutului devine astfel, pentru PSD, un fel de a legitima marea operațiune de spălare de conturi, biografii și caziere de azi. Recent, pe pagina de socializare a partidului, comparația era grotesc de clară: „La fel cum condamnările politice de dinainte de 1989 nu au putut fi ignorate şi au fost abolite de România democratică, tot aşa nu putem rămâne indiferenţi când trei decenii mai târziu vedem că drepturile omului au fost din nou încălcate.” Era o remarcă legată de deciziile condamnările completurilor de cinci judecători de la Înalta Curte.

Asocierea cu disidenții comuniști pare cel puțin bizară și contrafactuală. Dacă scuturați bine listele de fondatori ai FSN în ianuarie 1990 veți găsi mulți activiști și securiști lăsați la vatră. Fiind în prima linie a represiunii, le-a fost ușor să facă stânga împrejur și să se amestece cu ceilalți, cetățeni indignați, protestatari anticomuniști și revoluționari autentici. Sunt părinții fondatori ai partidului-stat PSD. Dar firul epic al romantismului revoluționar încă mai prinde la unii și a fost deseori folosit în lupta pentru legitimitate. Unii diversioniști au ajuns chiar să creadă în propria poveste. Cum să nu fie „sufocat de indignare” Gelu Voican Voiculescu văzându-se pe lista prea scurtă de autori ai măcelului de la Revoluție? El e considerat unul dintre mamoșii FSN, „singurul copil legitim născut în focul luptelor” și componentă esențială din mitul fondator al noii Românii. In illo tempore, toate celelalte partide erau considerate de import. Miroseau a șampanie, nu a vodcă. Era narațiunea naționalismului-comunist așa cum este și azi: toate celelalte partide au trădat, trădează sau/și vor trăda interesele naționale. Numai FSN s-a născut din popor, pentru popor. E drept, că dacă ne uităm în dosarul trimis la tribunal de Augustin Lazăr odată cu atât de convenabila cerere de pensionare, vom vedea că așa-zișii părinți ai Revoluției române sufereau de depresie postnatală și și-a măcelărit imediat după naștere pruncii recalcitranți.

Mai mult, deținuții politici de pe vremea comunismului au devenit figuranți interesați în narațiunea anticomunistă a PSD (ca să se spele de porecla de „ciumă roșie” dată de adversari) care i-a folosit ca scut uman și moral în lupta împotriva procurorului general Augustin Lazăr. Dragnea i-a trimis la Cotroceni (alături de Nicolicea, un postcomunist înrăit) să discute cu președintele despre referendumul pe tema justiției. Cei doi deținuți au fost, deloc întâmplător, victimele reale sau închipuite ale comisiei de liberare de la Aiud care, la mijlocul anilor 1980, le-a refuzat libertatea. Șeful comisiei era „tânărul de 29 de ani” Augustin Lazăr. Acesta a respins inițial acuzațiile, apoi, încetul cu încetul, pus în fața probelor decartate cu grijă, după două minciuni și o jumătate de adevăr s-a compromis definitiv, a renunțat la premiul pentru „verticalitate” și a cerut să se pensioneze onorabil.

În discursul justificativ al PSD, Lazăr era doar partea vizibilă a unei rețele de forțe subterane, bazată pe complicități mai vechi sau mai noi, formată din moștenitorii Securității și ai aparatului de conducere comunist. Rădăcinile amare ale statului paralel, spune mantra de acum a PSD, sunt înfipte în mai toate biografiile celor care contestă PSD. Adversarii politici sunt „fiii foștilor securiști și activiști”, organizațiile nonguvernamentale sunt înființate de „staliniști bigoți și marxiști spoiți cu mirul corectitudinii politice.” Un sistem flămând care se hrănește cu carne de om politic provenit în special din rândul camarazilor lui Dragnea, că aceștia au sânge roșu, de revoluționar. Însuși Dragnea se zbate prins de colții Fecioarei de fier a justiției. Tudorel Toader a fost sacrificat tocmai pentru că Fecioara de fier nu e o păpușă Barbie și mușcătura ei doare. Tudorel Toader tergiversa adoptarea prin Ordonanță de urgență a modificărilor care i-ar fi oferit lui Dragnea un balon de oxigen în locul celui de heliu de azi. Există semne clare că propunerea PSD de înlocuitor la Justiție, Eugen Nicolicea, creatură croită după chipul și asemănarea creatorilor său din partid, are de gând să schimbe din mers colții Justiției ca să nu-l mai scuture pe șeful lui de partid. Dacă e să ne luăm după grimasele făcute în timpul

recentei întâlniri de la Cotroceni, s-ar putea ca Nicolicea să-l știe de frică pe președinte. E foarte posibil ca acesta (care a amânat decizia în privința ermanierii guvernamentale) să-l respingă fără ezitare. Însă PSD are multe alte oferte de nerefuzat. Căci, după cum sună povestea spusă de PSD, partidul e plin de Feți-Frumoși gata să se bată cu zmeii Statului-paralel. Ciudat e că, dacă tai capul unui Făt-Frumos din partid, cresc alte șapte capete spâne în loc.