Prezentă la Festivalul Lecturii autorilor de la Brno, Ana Blandiana le-a vorbit celor prezenți despre România și convulsiile istorice prin care trece, despre soarta poeziei într-o lume tot mai opacă și indiferentă, despre totalitarism și Memorialul de la Sighet. Și-a citit versurile stând în picioare, din respect pentru public și pentru poezie. Imediat după aceea, am apucat să stăm de vorbă câteva minute.
Europa Liberă: Doamnă Ana Blandiana, ați spus nu o dată după 1990 că suntem într-o stare de convalescență, că ne vindecăm greu și că se poate întâmpla ca această boală care a fost comunismul, deprinderile și modul de viață comunist să se cronicizeze. Este vreme pentru poezie acum? Se poate crea poezie în asemenea perioadă istorică?
Ana Blandiana: „Da, cred că da. De fapt, suferința a fost întotdeauna materia primă cea mai la îndemână a poeziei. Deci, poezia, cum să spun, nu este doar „nopțile cu lună.” Problema este, desigur, în ce măsură poezia are și ecou. Pentru că în acest sens nu sunt chiar sigură că este o bună vreme pentru poezie pentru că, oamenii, cel puțin în România, am eu sentimentul, sunt prea stresați ca să aibă liniștea interioară. Culmea e, pe care într-o anumită măsură puteau să o aibă în comunism pentru că atunci nu mai sperau nimic. Deci era o liniște a morții, ca să zicem așa.”
Europa Liberă: În poemele pe care le-ați citit în seara aceasta ați descris o lume apăsătoare, oameni care au pierdut obiceiul de a transmite sentimente, de a empatiza. Nu mai comunică unii cu alții, cu lumea ca întreg, comunică doar cu un spațiu eteric, virtual. Deci nu mai au umanismul necesar empatizării. Credeți că într-o asemenea lume poezia poate să aibă vreun ecou? Ne putem gândi, ne putem aștepta ca oamenii să aibă acces la poezie dacă ei nu empatizează?
Ana Blandiana: „Scriam cândva că poezia îi salvează numai pe cei sensibili. Deci, până la urmă, ca în acel proverb spaniol în care se spune că fiecare mănâncă ce-și aduce de acasă, deci poezia este ea însăși ca un han spaniol în care fiecare mănâncă ce-și aduce de acasă. Deci, măsura în care mai există o tendință spre cultură este una dintre obsesiile mele din ultimul timp. Vom organiza în octombrie la Sighet o dezbatere cu scriitori din câteva țări din Est. Mă obsedează faptul că s-a discutat la nesfârșit dacă a fost sau nu a fost rezistență prin cultură. Discuția însăși era o prostie pentru că rezistența prin cultură nu a ținut loc unei rezistențe adevărate. Dar, rezistența are în limba română două sensuri: are și sensul de a rămâne în viață, de a rezista, nu în sensul de a te împotrivi, ci de a rămâne viu. Iar în acest sens este clar că cultura a avut un rol extraordinar în comunism. Ei bine, problema dezbaterii noastre din toamnă de la Sighet va fi, pe de o parte, în ce măsură a existat în diversele țări o rezistență prin cultură – fac o paranteză, în orice caz, numai în România a existat rezistența prin poezie în închisori. Deci, acesta este unul dintre fenomenele uluitoare, la Sighet există o sală despre poezia în închisoare. Adică să fii închis și să transformi poezia, pentru că numai poezii au scris în închisori, pur și simplu a fost ca un exercițiu mintal din care, evident, au rămas și poezii-poezii adevărate. Dar faptul că cineva ca Corneliu Coposu a scris câteva sute de poezii în închisoare – o să edităm un volum de poezii ale lui Coposu la toamnă – dovedește o formă de inteligență aș zice, adică de a folosi ceva care poate să salveze prin calitatea lui. În orice caz, pentru poezia din închisori era nevoie întotdeauna de trei oameni: de cel care gândea, de cel care memora și de cel care știa alfabetul Morse. Asta deja spune foarte mult. Deci, ca să revin la tema noastră vreau să discutăm această problemă: în ce măsură rezistența prin cultură ar fi necesară împotriva societății de consum. Pentru că mie mi se pare că cultura este mai amenințată de această idiotizare pe bază de materialitate.”
Europa Liberă: Depoetizarea și dezvrăjirea lumii...
Ana Blandiana: „Exact.”
Europa Liberă: Ați spus, la un moment dat în seara aceasta, că poezia este deasupra istoriei. Și am interpretat-o în felul acesta: că poezia nu ar fi altceva decât istorie, ci ar fi ca un fel de regină a istoriei – interpret absolut al istoriei. Prin poezie putem să înțelegem cumva și convulsiile istoriei, să înțelegem și zonele tulburi și așa mai departe. Un fel de lupă care mărește evenimentele și relațiile. Este adevărat?
Ana Blandiana: „Exista o vorbă care zicea că cultura este ceea ce a rămas după ce ai uitat tot ce ai învățat. Cred că poezia este ceea ce poate să rămână și rămâne după ce începi să uiți ceea ce ai suferit. Arta, nu numai poezie, poezia este un termen generic, este ceea ce rămâne cu adevărat și ne poate face să înțelegem ceea ce am trăit. Și să înțeleagă și alții.”
Europa Liberă: Sunteți foarte implicată în readucerea în memoria oamenilor a perioadei totalitare prin care am trecut și în poezie care este cumva anistorică, în prezentul continuu. Care este punctul de joncțiune între cele două perspective?
Ana Blandiana: „În primul rând, vreau să vă spun că acesta este norocul meu, deși eu am fost întotdeauna implicată și eu chiar voiam să scriu, poezia se apăra. Deci n-am scris poezii politice. Există cele 3-4 care au devenit samizdat în niște momente speciale, dar în general, poezia mea este poezie pur și simplu, ca și când ar exista un antivirus.”
Europa Liberă: Cum ne apărăm și cum ne ajută literatura să ne apărăm de nostalgia post-comunistă?
Ana Blandiana: „Cred că ar fi datoria prozatorilor. Adevărul este că nu a apărut încă marea literatură despre misterele sufletului omenesc în comunism. Adică nu există un scriitor de tip Dostoievski care să ne facă să înțelegem, de exemplu, cum în timpul stalinismului – mă refer în URSS – știau că vor fi împușcați și strigau: Trăiască Stalin! Deși știau că Stalin îi împușcă. Există efectiv niște profunzimi aproape patologice, psihologic vorbind, ale omului din comunism. Devenit sub-om tocmai prin toate aceste mistere pe care literatura încă nu le-a exprimat. Probabil că e nevoie de mai mult timp, de distanță față de perioada respectivă, deși acum lucrurile se transformă cu o atât de mare viteză încât este posibil ca, trecând timpul, pur și simplu să se uite și să nu mai poată fi exprimat. Am venit cu mașina de la Viena spre Brno împreună cu doi tineri români cărora le-am spus ceea ce am spus și aici – că mă emoționează faptul că revin după 68 – deși eu am folosit formula Primăvara de la Praga: ”Știți ce este Primăvara de la Praga?” ”Nu, n-am auzit niciodată” . N-am știut ce să fac și am spus: „Știți, este momentul în care Pactul de la Varșovia....” și în clipa aceea m-am oprit pentru că mi-am dat seama că nici Pactul de la Varșovia nu știu ce este.”
Europa Liberă: Atunci ar trebui să treacă toți cumva pe la Școala de la Sighet?
Ana Blandiana: „Da. Ar fi minunat. Adevărul e că, chiar așa cum sunt lucrurile, ceea ce se întâmplă la Sighet a depășit mult ceea ce am sperat noi. Sunt în permanență cozi să se intre în muzeu.”
Europa Liberă: Am înțeles că ați vrea să extindeți programul pentru tineri.
Ana Blandiana: „Ați înțeles greșit, pentru că una e ce visez eu și alta e ce putem face. Până acum ne-au sprijinit foarte tare în anii trecuți fundațiile germane Seidl, Adenauer. Într-un fel mi se pare firesc ca după ce suntem colegii lor în UE să ne lase să ne descurcăm singuri. La început ne-au predat alfabetul dmeocrației. Atunci ne sprijineau și material iar statul român evident nu face absolut nimic. El ar putea să introducă în școli studiul totalitarismului, ce facem noi la școala de vară. Într-un timp, la Școala de vară participau și profesori care intrau tot prin concurs. La un moment dat, erau câteva zeci de profesori care au făcut împreună un memoriu de la Școala de vară către minister să se introducă și studiu represiunii comuniste în școală. Noi am dus la minister, mă rog, și, peste un timp relativ scurt, au răspuns foarte civilizat că, da, e foarte interesant ceea ce se propune, dar nu e momentul. Ceea ce mi s-a părut într-adevăr, de tot hazul. Ce fel de viitor să pregătim dacă nu înțelegem prezentul? Iar prezentul nu-l putem înțelege dacă nu înțelegem reziduurile din comunism, cele care ne țin pe loc. ”
Europa Liberă: Deci oficial se spune că „e interesant să studiem represiunea comunistă, dar nu se poate deocamdată.” Nu e o crimă perfectă?
Ana Blandiana: „Este. O crimă a unei puteri care provine din comunism având toate șmecheriile comunismului, plus corupția din capitalism.”
Europa Liberă: Vă mulțumesc foarte mult.
