Revenit în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial, marele pianist Artur Schnabel îi scria la 11 iulie, din Elveția, prietenei sale americane Mary Virginia Foreman: „Cu cîteva zile în urmă am primit de la un văr din Geneva ultimele nouă cărți poștale pe care mama mea, pe atunci în vârstă de 84 de ani, le-a scris.
Într-una din ele ea relatează: „sîntem strigați după alfabet. Dar aceasta nu este cel mai rău. Mai rău este că am o tovarășă de pat care și-a pierdut mințile și e oarbă. Și când au ajuns la litera „S”, au scos-o din pat să o facă să moară artificial într-o cameră de gazare, așa ca evreii toți să nu mai aibă nici o ocazie în viitor să ruineze existența restului ființelor umane... Mama mea a fost necrezut de bravă. Aceste cărți poștale sînt documente la care nu se mai poate adăuga nimic.”
Dintr-o perspectivă strict contemporană, la zi, s-ar putea adăuga totuși, spre știința ministrului culturii din România, care prelua zilele trecute la București argumentația utilizată de un Jean-Marie Le Pen, că acele camere de gazare ar fi fost „un detaliu” al istoriei, că Holocaustul în ansamblu, nu a fost, cum îl aprecia domnia sa, un moment „delicat” sau doar „neplăcut”!
Taube Schnabel, născută Labin, mama pianistului,
deportată de naziști de la Viena, s-a stins din viață în lagărul de concentrare Theresienstadt, din Cehoslovacia, la 4 octombrie 1942. Puțini sânt cei care știu că se născuse la... Iași, într-o familie de evrei din Moldova, un an înaintea Unirii lui Cuza, și că, înainte de a se muta la Viena cu tânărul ei fiu de mare talent, petrecuse o vreme, împreună cu soțul ei, în Galiția poloneză, parte atunci a imperiului habsburgic.
Nu e de mirare că tânărul Artur Schnabel – înainte de a intra în clasa ilustrului pedagog Leschetizky - l-a avut ca prim profesor pe Eusebiu Mandicevschi, personalitate binecunoscută din Cernăuți, prieten cu Brahms, compozitor, între altele, al unor cântece pe versurile lui Eminescu, Șt.O. Iosif și Vlahuță.
Cine vrea să afle mai multe despre Artur Schnabel în calitatea sa de pianist și compozitor, are la dispoziție un recent film documentar, difuzat în premieră pe canalul TV Arte și disponibil acum pe platforma mediatică online Medici TV.
Documentarul se intitulează Artur Schnabel: No Place of Exile/Nici un loc pentru exil, și am avut plăcerea zilele acestea să stau de vorbă despre el – într-un interviu mai lung pentru Radio Europa Liberă – cu producătorul lui, pianistul Markus Pawlik din Berlin. De la el am aflat că filmul este rodul unui proiect de mai lungă durată ce a început să se materializeze în urmă cu cinci ani:
Markus Pawlik: „Cu cinci ani în urmă m-am împrietenit cu regizorul de film Mathew Mishori, care trăiește la Los Angeles, și care tocmai terminase un documentar fabulos despre un mic orășel din Moldova, Mărculești, unde s-a născut bunicul lui. Tatăl lui Mathew a fost un violonist foarte bun, care a studiat la Julliard, așa că era foarte apropiat de muzică; bineînțeles că îl cunoaștea pe Schnabel și care, atunci cînd i-am povestit despre interesul meu în Schnabel, m-a întrebat dacă făcuse cineva vreun film despre el. Acesta a fost motivul de a mă arunca în apa rece fără să știu nimic despre cum se face un film și așa am devenit producerul a ceea ce în final s-a transformat în Artur Schnabel. Nici un loc pentru exil.”
Rădăcinile lui Artur Schnabel se găsesc într-o zonă istorică – aceea a nordului Moldovei, Bucovinei și Galiției – care a dat numeroase personalități de excepție atît în literatură, cât și în muzică. Markus Pawlik:
Markus Pawlik: „Există, într-adevăr, o serie de evrei germani în acea arie care au îmbrățișat o educație la nivel înalt și [odată ajunși la Viena și Berlin] și-au găsit identitatea în cultura germană; ca și în literatura germană în care unele din paginile cele mai reprezentative sunt scrise de autori din aceea regiune.
În ce-l privește pe Schnabel, cred că avea opt ani cînd mama sa s-a mutat cu el la Viena, ca să capete o educație muzicală elevată. Schnabel nu a căpătat niciodată o educație școlară oficială. A părăsit școala când avea 11 - poate zece - ani.
Dar a fost întotdeauna un cititor avid. Profesorul lui de pian a fost, desigur Leschetitzky, dar influența cea mai mare în dezvoltarea lui la Viena a avut-o secretarul lui Brahms, [Eusebiu] Mandicevschi, care era în același timp directorul Bibliotecii muzicale a Conservatorului. Cred că faptul a declanșat interesul lui Schnabel pentru cercetarea manuscriselor originale ale Sonatelor lui Beethoven, într-o combinație între curiozitatea lui neobișnuită și un intelect de mare nivel, plus interesul de a citi pe care l-a avut întreaga viață. [...]”
Artur Schnabel a fost, pe de altă parte, fapt semnalat pe scurt și de film, un soi de animal politic, o personalitate de o acuitate și viziune politică neobișnuită.
Markus Pawlik: „Citea orice îi putea cădea în mână, studia nu numai informația din ziare, dar era la curent cu toate publicațiile din științele politice, sociologie, ale timpului său; este suprinzător să constați cât de profund a înțeles ceea ce era în curs de a se petrece și cât de deschis la minte era, departe de a fi blocat în vreo ideologie.
În privința capacității lui de a prevedea evenimentele, deja în 1932, el a început să-și pregătească plecarea din Germania; a demisionat din funcția de profesor, a început să discute unde s-ar putea muta, înainte chiar ca Hitler să vină la putere. La fel în 1939, de când se păstrează scrisori în care prevede ororile celui de-al Doilea Război Mondial și ale Holocaustului... În același timp a înțeles în profunzime complexitatea unor decizii, cum a fost, de exemplu, cea a lui Paul Hindemith de a se întoarce în Germania...”
Atât deocamdată despre principalele elemente ale filmului despre personalitatea marelui pianist și compozitor Artur Schnabel. Despre alte aspecte revelate de discuția cu producerul fimului, Markus Pawlik, între care prietenia cu Dinu Lipatti, într-o emisiune viitoare.
