În Republica Moldova a mai căzut un guvern. Un guvern care a vrut să facă reformă, să ne apropie de Europa, un guvern care a vrut să edifice o justiție adevărată și o perspectivă mai bună pentru cetățeni.
Guvernul Maiei Sandu în cele 5 luni de mandat a demonstrat că este capabil să scoată țara din izolarea în care a dus-o regimul Plahotniuc, din „zona gri” a mafiilor și criminalității post-sovietice. Au fost reluate finanțările din partea Occidentului. Au fost demarate acțiuni de curățare a ministerelor, agențiilor și întreprinderilor de stat. Au fost accelerate o serie de proiecte strategice, cum sunt cele de interconectare energetică cu România. Au fost anunțate măriri de salarii, pensii și indemnizații pentru păturile socialmente vulnerabile în cadrul unui Buget al solidarității pe anul 2020 și multe altele, pe care le-a menționat chiar Maia Sandu în discursul său de la dezbaterea moțiunii de cenzură.
Totul s-a blocat când s-a ajuns la reforma justiției, la desemnarea unui nou procuror general independent și integru. Pentru Dodon și socialiști a fost limita suportabilității în materie de schimbare, dincolo de care ei n-au mai putut merge.
Astfel încât asumarea răspunderii Executivului pe noua Lege a Procuraturii a fost singura soluție pentru a opri jocurile de culise ale PSRM și pofta tot mai mare a lui Dodon de a pune mâna pe una din pârghiile principale în sistemul de justiție moldovean – Procuratura Generală –, structură care a fost de mai multe ori tranzacționată de fostele guvernări, vândută pe milioane de dolari. Ca într-o satrapie, ca într-o țară din lumea a treia!
„Cine-i Maia Sandu să-și permită să numească ea Procurorul General? Ajunge! Până aici i-a fost!” Așa au gândit, primitiv și resentimentar, tovarășii socialiști în frunte cu Dodon și au demis Guvernul. Au votat cu sete, dornici să i-o plătească, să-i arate premierului cine-i stăpânul, cine are puterea în Republica Moldova.
Au pus umărul la această abjectă operă de demolare a unui Guvern proeuropean și deputații Partidului Democrat al fugarului Plahotniuc. Au făcut-o cu multă plăcere: Dumitru Diacov, vechiul-noul lider al fracțiunii PD, nu-și ascundea satisfacția că e din nou „pe cai mari” și împrăștia glume sexiste de la tribuna Parlamentului.
Partidul Democrat este mare specialist în a doborî guverne, inclusiv guverne din care a făcut și el parte. De fiecare dată când nu i-au convenit politicile Executivului, democrații moldoveni (ce uzurpare de termeni: „democrații moldoveni”!) au încropit alianțe ad-hoc alături de comuniști sau de socialiști și au demis guvernul Filat, guvernul Streleț și acum, iată, și guvernul Maia Sandu.
Să reținem această idee: în momentele-cheie, de fiecare dată când un guvern de la Chișinău făcea progrese în apropierea de Uniunea Europeană, în combaterea corupției și-n ameliorarea nivelului de trai al cetățenilor – și aici se cuvinte să amintim și Guvernul Sturza, din 1998 –, o coaliție monstruoasă, cinică, transpartinică îngropa acest început de revigorare. Cârdășia dintre partida pro-rusească, antinațională, și mafia locală care tratează statul ca pe o feudă personală, huzurind în haosul, deruta și sărăcia celor mulți, funcționează ireproșabil. Mult mai rău stăm cu solidaritatea celor care pretind că se situează de partea „binelui”…
Justiția, așadar, este fundătura din care Moldova e obligată să reia, la nesfârșit, sisific, exercițiul reformei. Însă fără justiție nu există democrație și nu există stat. Fără justiție cetățenii sunt condamnați la sărăcie, umilință și exod (cine mai apucă, cine mai are puteri să plece).
Să mai spunem un lucru important: în lupta pentru reforma justiției Guvernul a fost singur. Socialiștii și Dodon i-au sabotat eforturile pe față sau din umbră. Cu reticență, cu aversiune au tratat mesajele și acțiunile Guvernului și casta judecătorilor – venală, coruptă, șantajabilă. N-am consemnat în ultimele 5 luni, de după fuga lui Plahotniuc, voci puternice în rândul magistraților care să pledeze pentru reformă. Nu a apărut niciun „grup de inițiativă pentru reformarea justiției” în interiorul acestei tagme, care să facă apel la conștiința și la curajul purtătorilor de togă, nu există o masă critică printre judecătorii și procurorii din Moldova care să-și dorească asanarea breslei.
De cealaltă parte, eforturile Guvernului s-au ciocnit de intransigența presei independente și a societății civile, nemulțumite de ritmul prea lent al reformei. Au fost criticate concursurile organizate de Executiv, faptul că acestea au dat mai mereu câștig de cauză socialiștilor, interpușilor, „iscoadelor” lui Dodon, gata să îndeplinească comenzi politice din partea noului centru de putere înjghebat în jurul prezidentului.
Premierul Maia Sandu a recunoscut aceste greșeli. Guvernul, Blocul ACUM au crezut poate prea mult că niște formule democratice de selectare a candidaților vor garanta onestitatea și competența în instituțiile statului. Nu garantează nimic! Concursurile au fost viciate. Ne-am convins încă o dată că oamenii de bună credință și cu bune intenții vor fi mereu în dezavantaj în fața celor necinstiți, ipocriți, mincinoși, exersați în trucuri, scheme și-n lovituri sub centură. Răul are mai multă imaginație!
Dar și așteptările societății poate au fost prea mari. Era de parcă uitaserăm cu toții aritmetica din Parlament, uitaserăm că Blocul ACUM nu are decât 26 de mandate, adică de fapt 2/3 de deputați împotrivă, așa cum s-a văzut la votarea moțiunii de cenzură.
Cum spuneam mai devreme, în aceste condiții, decizia Maiei Sandu de a-și asuma răspunderea pe Legea Procuraturii a fost soluția extremă (și disperată) prin care a încercat să pună capăt acumulării de putere pentru Dodon și socialiști, după ce aceștia își atribuiseră prin tot felul de inginerii șmechere mai multe funcții în structurile de drept și securitate ale statului.
Această exasperare dar și hotărâre s-a simțit în discursul Maiei Sandu la dezbaterea moțiunii de cenzură – un discurs antologic, care va rămâne în istoria guvernărilor moldovene. Premierul a spus lucrurilor pe nume ca nimeni dintre predecesorii săi și cred că în cuvintele sale s-au regăsit toți cetățenii acestei țări, indiferent de naționalitate și de opiniile lor politice.
Odată cu demiterea Guvernului se intră într-o criză anunțată oficial. A văzut toată lumea, au văzut alegătorii că Dodon și socialiștii au scopuri eminamente egoiste și că nici Partidul Democrat, chipurile, eliberat de teroarea și dominația lui Plahotniuc, nu este interesat de reformă și de prosperarea Moldovei, ci doar de răzbunare. Dar întâi de toate este interesat de salvarea unor scheme și de impunitate în fața justiției.
Demiterea guvernului Maia Sandu a stârnit îngrijorări și reacții critice, chiar vehemente în Occident și la București. Finanțările promise sau deja antamate cu Uniunea Europeană și cu România sunt sub un mare semn de întrebare. S-ar putea repeta situația din iulie 2018, în plină cascadă a abuzurilor regimului Plahotniuc, când Moldova a rămas fără suport bugetar. Și doar ni s-a spus de atâtea ori, foarte clar: fără o reformă reală a justiției, fără stat de drept, să ne luăm gândul de la finanțare externă. După ce a dat jos un Guvern reformist, asigurările lui Dodon oferite oficialilor europeni și americani că implementarea Acordului de Asociere va continua neabătut sună a batjocură.
Ce va urma? Cel mai probabil un Executiv PSRM-PD sau unul monocolor socialist, susținut din umbră de PD, care-și va negocia cu abilitate avantajele. Ne-am întors în teatrul de marionete politice, adică în mocirla post-sovietică din care nici n-am apucat să ieșim ca lumea.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
