În vara anului 2016, săptămânalul politico-satiric Le Canard enchaîné, una din acele delicatese rare ale presei și culturii franceze, publica un portret foarte crud al tânărului ministru al economiei, Emmanuel Macron.
Pe scurt, Le Canard lua în derâdere ambițiile prezidențiale ale imberbului Macron, lipsit de orice bază politică, și ironiza asupra felului transparent în care el se pregătea să-și trădeze patronul, pe naivul François Hollande care-l adusese în guvern și care ar fi dorit să candideze pentru un al doilea mandat.
Hollande era nesigur pe el, observa cu teamă ascensiunea lui Marine Le Pen și avea de dovedit și la nivel european. Le ceruse fidelitate celor din jur. Macron, ministrul economiei într-un guvern socialist, îi promisese sprijinul. Toate lumea vedea semnele trădării, afară de cel care avea să fie trădat, François Hollande.
Le Canard îl lua atunci în zeflemea pe acest tânăr intrigant, Macron, venit de la banca Rothschild și care credea că va putea, cu ajutorul prietenilor lui mega-bogați, precum fostul ministru al economiei sub Chirac, om al dreptei, Thierry Breton, să-și sape o nișă în complexa lume incestuoasă a politicii franceze.
Am încă pe undeva numărul acela al săptămânalului. L-am păstrat, pentru că tonul era foarte virulent, sarcasmul usturător față de aroganța începătorului ambițios, iar Le Canard nu se înșeală, în general, în aprecieri.
Câteva luni mai târziu, trădând tot ce promisese, în ritm rapid și pas de cursă, folosind masiv puterea de mobilizare a rețelelor sociale, Macron devenea președintele Franței, luând prin surprindere pe absolut toată lumea, mai puțin pe cei care îl sprijiniseră însă de la prima oră, precum finanțatorul Thierry Breton, sau soția lui, Brigitte.
Unii din dușmani nu și-au revenit nici astăzi. S-au reunit sub o presă subterană, paralelă, pe internet, care face să circule, de pildă, analiza unui psiholog și psihiatru italian care spune că Macron prezintă toate trăsăturile unui narcisist psihopat.
Franța fiind o democrație, textul circulă liber, desigur, dar nu a fost preluat de nimeni în marea presă, nici măcar de revista extremei drepte, Valeurs Actuelles, pentru că strategul Macron a mers să le dea și acestora un mare interviu, pe un ton de normalitate, discutând despre islam și problema imigrației.
Ce spune psihiatrul italian? Că Macron nu iubește Franța și nici francezii și că se iubește doar pe sine și imaginea sa.
Poftim descoperire! De parcă narcisismul n-ar fi o trăsătură esențială a liderilor politici, mai ales francezi.
Acolo unde se aduce o tușă de psihologie individuală perfidă analizei, este unde se spune că adolescentul Macron, la vârsta de 15 ani, a suferit o gravă agresiune sexuală din partea profesoarei lui, Brigitte, care avea 39 de ani. În loc de viziunea stropită cu apă de trandafiri a amorului etern peste generații, analiza propune să vedem aici o personalitate profund perturbată și fragilă, care, sexual și afectiv, a rămas în stadiul de adolescent ce are totul de dovedit.
O idee imperială a Franței
Așa se face că Macron este implacabil ca președinte. Manifestațiile violente ale gilets jaunes? Macron pune poliția să tragă. Jandarmeria franceză este singura de pe continent care poate folosi masiv grenade cu TNT împotriva manifestanților, grenade care sunt practic arme de război.
Dar caracterul imperial francez se poate uneori izbi dureros de realitate. A fost revelatoare reacția lui Macron atunci când Parlamentul European i-a respins primul candidat comisar, pe Sylvie Goulard. Macron s-a plâns atunci, dând vina pe alții, inclusiv pe șefa viitoarei Comisii Europene Ursula von der Leyen, spune că ea îi promisese că „totul e în regulă”, de parcă el ar fi uitat deodată caracterul democratic al funcționării instituțiilor europene, în care venea deodată cu atitudinea aceea imperială a unui urmaș al lui De Gaulle.
Franța, NATO și Europa
La fel a fost și cu interviul lui Emmanuel Macron dat săptămânalului britanic The Economist, interviu al cărui efect se face încă simțit, mai ales faptul că Macron a spus că NATO s-ar afla în moarte cerebrală (brain-dead).
Mai mult, întrebat dacă el mai vede faimosul Articol 5 al NATO, care spune că un atac împotriva unuia din membri va fi considerat un atac împotriva tuturor, ca pe o garanție de securitate, Macron spusese sec în interviu: „I don’t know”.
Lui Macron se pare că nici nu-i pasă cât de mult au fost apreciate la Moscova remarcile lui despre NATO. Vorbe de aur, exultase imediat pe Facebook purtătoarea de cuvânt a ministerului rus de externe Maria Zaharova : «Vorbe de aur, sincere și care reflectă esențialul. O definiție precisă a stării actuale a NATO.» Iar tot la Moscova, cotidianul Kremlinului, Rossiiskaia Gazeta, titrase scurt că “Macron spune: NATO a intrat în comă”.
Toate astea au adus iarăși în lumină dorința personală de afirmare a lui Macron, care, după ce a repus Franța in centrul Uniunii Europene, folosește acum orice ocazie pentru a-și lărgi influența, ba chiar, cum a arătat-o vizita sa în China, Macron se arată gata oricând să se identifice cu Europa, comportându-se de parcă ar fi un soi de președinte al UE.
Pentru asta, Macron a pus la punct o tehnică retorică prin care nu mai ține cont de vechile convenții diplomatice, cum a făcut-o și atunci când a zis că Bosnia este ‘o bombă cu întârziere’, sau când, după ce a reacționat cu iritare pentru faptul că Sylvie Goulard, candidata lui la postul de comisar european a fost respinsă de Parlamentul European, el a numit un candidat și mai contestat: ultra-bogatul căpitan de industrie Thierry Breton, primul său finanțator în cursa pentru președinția Franței... care, iată, a fost acceptat și va fi acum comisar cu un portofoliu extrem de complex, incluzând industria, digitalul și piața internă a UE. Din nou, eșecul a fost transformat în victorie.
Concluzia: „Vive la France!”
Ceea ce le scapă însă detractorilor este că acesta a fost profilul președinților puternici ai Franței dintotdeauna. Și De Gaulle și Mitterrand erau niște narcisiști care nu suportau să fie contraziși de realitate. Asta nu i-a împiedicat să fie, politic, niște giganți. Adevărul e că doar în contextul politic și cultural particular al Franței poate funcționa într-un singur personaj un asemenea mélange de trăsături potențial negative, grandeur patologică și abilitate în menținerea ficțiunii unei Republici una și indivizibilă.
Oricine în anturajul lui Macron va striga: Vive la France! iar dacă prețul este tolerarea capriciilor unui narcisist, cu atât mai bine. Narcisismul rămâne etern parte din identitatea franceză.
