În aceste zile se împlinesc 30 de ani de la dispariţia dictaturilor comuniste din Europa de Est. Aceste dictaturi au reuşit să compromită pentru multă vreme orice doctrină inspirată din ideologia unei stîngi progresiste şi democratice. Apariţia unei pseudo-socialdemocraţii, ca de exemplu PSD-ul din România post-comunistă, a consolidat prejudecata că social-democraţia şi comunismul ar fi ideologii echivalente.
Istoria recentă demonstrează falsitatea acestei teze, vehiculate din motive electorale şi de unele partide care se consideră a fi de dreapta.
Atît în perioada comunistă, cît şi în ultimii 30 de ani s-a scris relativ puţin despre social-democraţie, prezentă în spaţiul lingvistic românesc actual de la sfîrşitul secolului XIX. Mai ales în Bucovina şi Banat, în Basarabia şi Transilvania, în Moldova şi Vechiul Regat.
Volumul lui Adi Dohotaru(„Socialiştii. O moştenire 1835-1921”), apărut recent la Editura Cartier din Chişinău, expus săptămîna trecută şi la Tîrgul de carte de la Bucureşti, trece în revistă etapele principale de consolidare a unei social-democraţii autohtone, moderne.
În istoriografia recentă s-a evidenţiat susţinerea de către unii social-democraţi români a unificării Transilvaniei cu România, trecîndu-se sub tăcere dorinţa fracţiunii care pleda pentru apropierea statelor naţionale şi crearea unei confederaţii europene, adică a unui soi de Uniune Europeană. Ideea apare şi în diverse conferinţe susţinute în perioada interbelică de liderul social-democrat Constantin Titel Petrescu, devenit în perioda stalinistă o victimă a regimului comunist.
Idei similare au dominat şi în rîndurile social-democraţilor ardeleni şi bănăţeni, care erau inspirate de teoreticieni austrieci. În centrele muncitoreşti din Reşiţa sau Timişoara social-democraţia locală continua să cultive tradiţiile unui multiculturalism legat de multi-etnicitatea regională. Asta se reflecta şi în ziare care apăreau în limba română, germană şi maghiară. Un reprezentant al acestei prese de inspiraţie cosmopolit-socialdemocrată a fost şi Georg Hromadka (6. 7. 1911, Lupeni - 12. 4 1985, Singen/Hohentwiel, Germania). Alături de Iosif Musteţiu, Hromadka fusese implicat activ în organizarea vieţii sindicale din Reşiţa. S-a opus expansiunii naţionalismului radical interbelic şi politicii promovate de Grupul Etnic German (GEG). Pentru activitatea sa antifascistă a fost închis de de două ori, în perioda dictaturii antonesciene. După 23 august 1944, Hromadka s-a distanţat treptat de comunişti şi a susţinut linia lui Titel Petrescu, un opozant al unificării social-democraţilor cu PCR. În 1948, Hromadka fusese arestat şi condamnat, în 1951, alături de social-democratul Iosif Musteţiu, pentru înaltă trădare, „dezbinarea clasei muncitoare”, sabotaj şi înfiinţarea unor „grupe de şoc”, destinate înlăturării violente a regimului, instalat la Bucureşti. Într-un text semnat înaintea eliberării din detenţie, în 1956, Hromadka a dezavuat acuzaţiile ce i-au fost aduse. Datorită susţinerii unor vechi militanţi reşiţeni, integraţi în nomenclatura comunistă, Hromadka a reuşit să lucreze în presă. La începutul anilor 1960, Securitatea îl suspecta de spionaj, deschizîndu-i un dosare de urmărire informativă. Deşi a fost reabilitat juridic în 1969, procesul de înstrăinare a social-democratului Hromadka continuă. Deziluzionat, Hromadka părăseşte România şi moare în exil, în 1985.
Addenda
[17 aprilie 1956. Angajamentul lui Georg Hromadka, scris înaintea eliberării sale din detenţie, la Aiud, în care promite că va „contribui cu toate puterile” sale „la construirea socialismului şi la înfăptuirea acelui ideal pentru care lupt din tinereţe şi căruia mi-am dedicat viaţa”]
Angajament
Subsemnatul Hromadka Gheorghe, născut la 6 iulie 1911 în Lupeni (Hunedoara), fiul lui Francisc şi al Rozaliei, de profesiune ziarist, căsătorit, cu ultimul domiciliu în Reşiţa, strada Griviţei 1,
am fost arestat la 17 august 1948 de către organele Securităţii. În cei 3 ani de reţinere preventivă pe care i-am petrecut în parte la MAI şi în cea mai mare parte la Jilava, am fost anchetat în legătură cu organizaţia Popp-Bujoiu(*), fiind acuzat de:
1. Colaborare cu Titel Petrescu în scopul de a face legătură între Partidul Socialist Independent şi conducerea întreprinderii Reşiţa.
2. Contribuire la acte de sabotaj.
3. Organizare de bande teroriste în munţi.
4. Participare la organizaţii de tip fascist-hitlerist la Reşiţa,
în tot cursul anchetelor şi cu toată presiunea exercitată de anchetatori, am respins aceste acuzaţii fictive, arătînd că:
1. Nu l-am urmat pe Titel Petrescu (organizaţia Reşiţa a P.S.D. rămînînd în cadrele partidului). Contactul meu personal atît cu Titel Petrescu, cît şi cu ing. Popp a fost tot timpul neînsemnat, limitîndu-se la foarte puţine întrevederi în cadrul delegaţiunilor de partid (cu T. P.) şi sindicale (cu ing. Popp).
2. Aşa zise acte de sabotaj de la cuptoarele Siemens-Martin au fost discutate în şedinţe sindicale, unde s-au hotărît şi măsuri de prevenire. Prezenţa mea la acele şedinţe – iată „contribuţia” mea la actele de sabotaj.
3. Pe toţi cei acuzaţi de pregătirea sau organizarea bandelor teroriste în munţi i-am cunoscut abia după arestarea mea (ing. Ioan şi alţii).
4. Organizaţii de tip fascist-hitlerist nu numai că nu au apărut la Reşiţa după 23 august 1944, dar am combătut formele fasciste – ca şi în ilegalitate - în continuare după 23 august şi pînă la arestarea mea. Am combătut fireşte în acele timpuri şi tendinţa de a confunda cu mişcarea naţional-socialistă poporul german şi muncitorimea germană.
La proces, 13 iunie 1951 (după 3 ani de deţinere preventivă, grea) nu am avut posibilitatea – în faţa instanţei, prezidată de generalul Petrescu – să mă apăr.
f. 75
Dosarul care a fost înfăţişat acuzaţilor cu 10 minute înainte de începerea dezbaterilor nu l-am putut studia – dar nici nu interesa, în situaţia de atunci, la fel cum nu interesa nici actul de acuzare, nici aşa zisa „apărare” din oficiu.
Nevinovat am fost condamnat la 20 ani muncă silnică de un complet de judecată prezidat de un om care, după mine, nu a avut dreptul să vorbească şi să judece în numele poporului şi al clasei muncitoare.
Toate acestea au trecut: arestarea nejustificată, reţinerea nedreaptă, anchetarea nesinceră, condamnarea fără temei, regimul de deţinere (Jilava-Aiud) greu, suferinţele familiei mele – în aceşti aproape opt ani de izolare a mea de viaţă, familie şi societate.
Afară, se zice, lucrurile s-au schimbat.
Că s-a schimbat ceva afară cred, sper şi eu – o simt mai mult instinctual. Nu pot însă să-mi dau seama de valoarea şi importanţa celor ce s-au petrecut şi, probabil, se petrec încă dincolo de zidurile închisorii. Relatările sînt contradictorii, iar neîncrederea s-a dovedit justificată în atîtea amar de cazuri.
De aceea: redat familiei şi societăţii ca ins liber şi reintegrat în viaţa politică, economică şi spirituală – numai aşa aş fi în stare să cîntăresc şi hotăresc într-un mod just. Un schimb de vedere liber şi sincer cu reprezentanţii vieţii noi de afară ar lămuri lucrurile trecute şi prezente.
Doresc libertatea. Vreau să fiu încadrat într-o activitate socialistă, dedicată colectivităţii.
Mă angajez ca – în cazul eliberării mele în condiţiile arătate – să contribui cu toate puterile mele la construirea socialismului şi la înfăptuirea acelui ideal pentru care lupt din tinereţe şi căruia mi-am dedicat viaţa.
Aiud, 17 aprilie 1956
(ss) G. Hromadka
ACNSAS, I 395441, vol. 1, ff. 75-76
(*) A se vedea broşura de propagandă, dedicată acestei înscenări: Procesul grupului de complotişti, spioni şi sabotori. Textul complect al desbaterilor care au avut loc în fața Tribunalului Militar din București dela 27 Octombrie la 2 Noembrie 1948, Editura de Stat, Bucureşti, s.a. [1948]. Cei 12 acuzaţi în acest proces au fost: Alexandru Popp, Ion Bujoiu, Gheorghe Manu, Max Auschnitt, Nicolae Mărgineanu, Dimitrie Gheorghiu, Alexandru Balş, Horia Măcelariu, Gheorghe Bontilă, Nicolae Petraşcu, Eugen Teodorescu şi Nistor Chioreanu.
