Eram student de 23 de ani la un program de masterat la Londra și am venit acasă la Munchen pentru a sărbători Crăciunul cu părinții mei. Toamna lui 1989 fusese o perioadă plină de emoție, după căderea Zidului de la Berlin și manifestările democratice din Ungaria, Cehoslovacia și alte țări din Europa de răsărit.
Ne uitam cu toții la România. Oare cât va mai dura până să se schimbe ceva și acolo? Primele știri despre manifestările din Timișoara au fost cu atât mai surpinzătoare cu cât nu ne așteptam să se transforme într-o revoluție. O revoluție care se va întinde în mai puțin de o săptămână în toată țara. Nu știam ce se va întâmpla, dar eram convins de un singur lucru: trebuia să ajung și eu cumva, în România!
În spiritul momentului – cred că era 22 Decembrie - am dat un telefon marii companii de americane de la Londra, CBS, și le-am propus – dacă trimit o echipă de televiziune în România – să mă angajeze ca traducător. Spre surprinderea mea, mi-au răspuns imediat și au sugerat să plec cât mai repede la Budapesta, de unde se pregăteau să trimită o echipă la Timișoara. Îmi aduc aminte că părinții mei, mai ales tatăl meu, erau cam îngrijorați. Dar le-am spus că nimic nu mă poate reține – fie sau nu, Crăciun.
Ajungând la Budapesta, încă din acea seară, l-am întâlnit pe producătorul CBS și pe cameraman-ul lui. Am plecat imediat spre frontieră, a doua zi. Știrile din România erau foarte neclare. Se vorbea de mulți oameni uciși de forțele securității. La frontieră, multe mașini și un convoi de ambulanțe, voluntari din Ungaria și din alte țări care voiau și ei să ajungă la Timișoara. După mai multe ore de așteptat, am fost în sfârșit lăsați de forțele de frontieră să intrăm în țară. Vameșul român, care mi-a pus ștampila în pașaportul american, s-a uitat la mine zicând: „Sunteți cumva fiul lui Mircea Carp de la Europa Libera?” I-am răspuns afirmativ, după care mi-a spus: „Bine ați venit în România și… aveți grijă!”
În drum spre Timișoara, în fiecare sat, copiii care vedeau o mașină străină făceau semnul victoriei. Ne-am oprit de mai multe ori să le dăm ciocolată și pixuri.
Ajunși la Timișoara, ne-am instalat la Hotelul Timișoara și am filmat în mai multe locuri. Era 24 Decembrie. Era multă lume în Piața Centrală din fața Catedralei ortodoxe. Lumânări pe trotuare, acolo unde au fost omorâți tineri și alți cetățeni care își dăduseră viața pentru libertate. Lozinci scrise pe clădiri: „Ceaușescu la Export” și „Vox Populi – Vox Dei ”.
La hotel, o conferință de presă organizată de un tânăr locotenent, care s-a autoproclamat reprezentantul nou înființatului Front al Salvării Naționale.
Ani de zile mai târziu, își va aduce aminte de mine și-mi va mulțumi că îi dădusem cadou radioul meu mic de unde scurte cu care ascultam, între altele, și Europa Liberă.
Deși se vorbea încontinuu de Ceaușescu și de fuga lui din centrul Bucureștiului, în acele zile nu se prea știa cine va prelua puterea. Se vorbea foarte mult de pericolul unor „teroriști” pe care nimeni nu-i văzuse de fapt. Și pentru producătorul american acest lucru era foarte straniu.
De altfel, am fost și una din echipele străine de presă care au filmat acele imagini – acum bine-cunoscute – cu cadavrele despre care se spunea că erau ale celor care fuseseră omorâți de forțele securității. Mult mai târziu se va confirma că acea scenă a fost fabricată.
În prima noapte la Timișoara am auzit câteva împușcături, așa că am dormit pe jos în camera hotelului.
După doua zile la Timișoara și după procesul înscenat al „dictatorului odios”, echipa americana s-a întors la Budapesta, iar eu am fost preluat de o echipă canadiană de televiziune, de asemenea prezentă la Timișoara.
Ne-am continuat drumul spre București, unde am ajuns pe 28 decembrie.
Pe drum, aceleași imagini: copiii care ieșeau în stradă cu semnul victoriei, părinții și bunicii lor care se deșteptau dintr-un coșmar de patru decenii.
Fabrici în paragină, întuneric peste tot și oameni care îndrăzneau pentru prima oară să vorbească cu străini. În același timp, ei ne încredințau că Securitatea era încă prezentă și că liderii noi poate că nu erau așa de bine intenționați cum se spera.
După aproape o săptămână pe drum, am putut suna în sfârșit acasă, la München, la părinții mei și să le spun că sunt bine.
(Între timp, Mihai era căutat de tatăl său, jurnalistul Mircea Carp. Ascultați emisiunea Europei Libere din 27 decembrie 1989)
La București, am vizitat-o și pe mătușa mea și familia ei, o reuniune plină de emoție după mulți ani. Revelionul l-am petrecut cu un grup de tineri români de vârsta mea, în casa unor prieteni ai mătușii, care până în ziua de azi au rămas prieteni apropriați. Toată lumea era plină de speranță.
Aventura mea în timpul revoluției din România din 1989 va rămâne poate cea mai mare aventură din viața mea.
Înainte de asta nu fusesem în România decât o dată, într-o vară, la vârsta de 11 ani. După acele evenimente, aveam sa mă întorc de mai multe ori, cu ajutoare sau în vizită, culminând cu momentul când, câțiva ani mai târziu, am ajuns în țară ca tânăr diplomat american la Cluj și apoi la București, între 1994 și 1997.
În retrospectivă, tranziția din România va fi mult mai complicată ca în alte țări din Europa de Est. Dar să nu uităm totuși că acele zile din decembrie ´89 au rămas în memoria unei lumi întregi, care până atunci cunoștea doar simplist România, prin prisma lui Ceaușescu sau a Nadiei Comăneci. Dar, ca în alte momente istorice care au dus la schimbări profunde, revoluția din decembrie 1989 arată că sacrificiul uman, devastator și tragic în acel moment, poate inspira generațiile următoare care aspiră la o viață mai bună, mai liberă și mai demnă.
Mihai Petre Carp este adjunctul directorului de secție, Biroul de Operații din cadrul Corpului internațional NATO de la Bruxelles. Mai multe, aici.