Operaţiunea de identificare, mobilizare şi transportare a germanilor din România care urmau să fie trimişi la aşa-numita muncă de reconstrucţie în U.R.S.S. trebuia să se încheie până la sfârşitul lunii ianuarie 1945. Astfel, au fost trimise în lagărele sovietice aproximativ 70.000 de persoane. (Citând surse sovietice, Hannelore Baier, autoarea celor mai obiective studii privind deportarea, indică un număr de 69 332 de persoane. Liste cu persoanele deportate se află, de altfel, şi în arhivele româneşti, care ar trebui studiate şi comentate. Cf. Hannelore Baier, „Deportare, deposedare, discriminare 1944-1948”, în: Ottmar Traşcă / Remus Gabriel Anghel, [coord.]. Un veac frământat. Germanii din România după 1918, Editura ISPMN, Cluj-Napoca, 2018, p. 156.)
Despre condiţiile precare din lagăre într-o ţară devastată de un război care s-a încheiat abia în mai 1945 au relatat cei internaţi. Potrivit unor estimări, se crede că, în cei patru ani cât a durat calvarul, şi-ar fi pierdut viaţa 10 la sută dintre cei reţinuţi.
Pe de altă parte, autorităţile sovietice au eliberat deja în cursul anului 1945 numeroase persoane bolnave sau inapte de muncă. Ele au fost transportate mai ales în zona estică a Germaniei, ocupată de sovietici. De remarcat este faptul că mulţi dintre cei eliberaţi au încercat să ajungă din nou în România. Există liste cu această categorie de persoane eliberate care, în mod fraudulos, au trecut frontiera, încercând să ajungă în localităţile lor de baştină. Cei surprinşi la „intrarea frauduloasă”, „veniţi din U.R.S.S.” de la „muncă obligatorie” (precum se poate citi în documente, - cf. de exemplu: ACNSAS I 258346, vol. 1, f. 372) au fost reţinuţi de către autorităţile române şi, apoi, în marea lor majoritate, puşi în libertate.
Politica oficială a României faţă de germani a fost determinată de cea a puterilor aliate, U.R.S.S., Marea Britanie şi S.U.A. Poziţia sovietică a avut, în acest context, o greutate decisivă. Astfel, România nu a urmat exemplul altor state ca Polonia sau Cehoslovacia care i-au expulzat pe minoritarii germani. Faptul că germanii din România nu au fost expulzaţi se datorează intervenţiei directe a lui Stalin care s-a opus acestor măsuri, susţinute şi de unele partide politice (cf. Dorin Dobrincu, „Stalin si pregătirea alegerilor din România anului 1946”, în: 22, 30 iulie 2008).
Propuneri vizând o epurare etnică efectivă au fost formulate de legionarul George Manu care s-a încadrat în Partidul Naţional-Ţărănesc (PNŢ). Într-o analiză scrisă între anii 1945-1947, trimisă în Occident, Manu a invocat înţelegerile aliaţilor de la Potsdam referitoare la transferul forţat al minorităţilor germane din unele ţări est- şi central-europene. În acest fel, credeau el şi unii lideri politici, se va rezolva această chestiune şi în România postbelică. (cf. Testis Dacicus [George Manu], În spatele cortinei de fier. România sub ocupaţie rusească, Ediţia a doua, revăzută, îngrijită şi studiu introductiv, Silviu B. Moldovan, postfaţă: Şerban Manu, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011, p. 205.
(Va urma)
