Cea mai săracă ţară din Europa, Republica Moldova, are, pe lîngă sărăcie, o mie şi o sută de probleme cronice. N-am reuşit să facem în aproape 30 de ani ceea ce au făcut Ţările Baltice sau România vecină. De vină e în mare măsură clasa politică moldovenească.
Mărturisesc că cele mai multe decepţii pe care le-am avut în anii tranziţiei au fost provocate de politicienii moldoveni. Clasa politică autohtonă mi se pare lacomă, rapace, ipocrită, indiferentă, suficientă sieşi. Răul are multe faţete, dar cel mai mare rău mi se pare aici cel generat de clasa politică.
Ei bine, ani de zile văd tot soiul de politicieni autohtoni care ne povăţuiesc, ne promit marea cu sarea, ne lămuresc nişte lucruri şi vorbesc, vorbesc pînă la saţietate. Spiritul critic al societăţii nu prea se activează cînd e vorba de politicieni. Unii pot să-i mai critice pe reţele de socializare, dar în linii mari, toţi sunt cu ochii pe ei, toţi aşteaptă declaraţiile politicienilor, toţi ascultă vorbăria politicienilor ca şi cum aceasta ar soluţina problemele fundamentale.
Această clasă politică sterilă, care roade n-a adus, e privită cu admiraţie, e promovată cu surle şi trîmbiţe, e un soi de soare care ne luminează viitorul.
Văd pe stilcă nişte politicieni obtuzi, care debitează banalităţi, care spun lucruri anoste, şi care sunt promovaţi cu osîrdie. Jurnaliştii au luat demult obiceiul să-şi focalizeze atenţia pe nişte politicieni şi cinovnici care nimic interesant sau util nu spun. Înţeleg că e nevoie să ştim punctul lor de vedere, dar multe din aceste puncte de vedere sunt un soi de vorbe insipide. Oamenii aceştia, pe care mulţi jurnalişti îi privesc cu pietate, nu au ce să spună, darămite să ne ghideze spre un oarecare viitor. Cum poţi să faci din ei mari sfătuitori? E o mare problemă aici şi cu jurnaliştii, dar despre asta într-o tabletă viitoare.
