Jurnal săptămânal la Europa Liberă cu Diana Grădinaru
Diana Grădinaru - născută la 01 februarie 1974 în satul Pietrosu, raionul Făleşti. Licenţiată în jurnalism, Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Jurnalism şi ştiinţe ale comunicării. A urmat cursuri specializate în informare și comunicare în SUA, Germania, Elveția, Turcia și a participat la exerciții multinaționale în cadrul celulelor de relații publice.
A activat, în perioada ianuarie 1997 – ianuarie 2020, la diverse funcții în subdiviziunile de comunicare ale Ministerului Apărării, inclusiv reporter la ziarul „Oastea Moldovei”, realizator al emisiunii tv „La Datorie”, ofițer de presă pentru Marele Stat Major al Armatei Naționale. Între anii 2012 -2020 a condus serviciul de informare și comunicare cu mass-media.
A fost și ofiţer de presă şi pentru Coaliţie, Comandamentul Central al SUA (US CENTCOM), Tampa, Florida, oparţiunea „Libertatea Irakului” în perioada iunie 2005-iunie 2007.
Deține gradul de locotenent – colonel (r).
Luni
Pentru mulți dintre voi aceasta este ultima săptămână din luna ianuarie. Pentru mine, însă, este și ultima mea săptămână la Ministerul Apărării. Decizia de a pleca am luat-o mai demult, sau poate Dumnezeu a luat-o în locul meu, încercând, astfel, să-mi dea de înțeles că toate au un început, că toate au un sfârșit. Al meu a venit în urma unui diagnostic care nu-mi mai permite să fiu un militar activ. M-am împăcat cu acest gând și mi-am ales, inițial, pentru plecare un noiembrie cald, dintr-o toamnă blândă. Dar n-a fost să fie așa și eu plec într-o iarnă. E adevărat, e o iarnă caldă și, poate, e un anotimp bun pentru plecare.
Dimineața mea a început cu o vizită la medici. Mi-au devenit prieteni apropiați acești oameni în alb, de care mi-am legat speranța, acum mai bine de patru ani. Împreună cu ei am căutat și căutăm în continuare soluții și tot împreună încercăm să credem că le vom găsi. Niște optimiști acești medici militari de care o să-mi fie dor.
Am fost o echipă minunată și am încercat să ne facem munca profesionist în vremuri deloc ușoare...
La muncă stabilim acțiunile de comunicare pentru săptămâna curentă. Scriu un comunicat de presă despre pacificatorii Armatei Naționale implicați în operațiunea KFOR și mă gândesc că s-ar putea să fie și ultimul. Am scris mii de comunicate în cei aproape opt ani de când fac parte din structura de comunicare de la Apărare, cam tot atâtea discursuri, și, în plus, am organizat împreună cu Ala și Maria- cele mai faine colege - sute de evenimente de presă. Mă prind la gândul că o să-mi lipsească ambele când o să plec. Pentru că noi am fost mai mult decât colege – am fost o echipă minunată și am încercat să ne facem munca profesionist în vremuri deloc ușoare.
Marți
Pe lângă munca de la birou – cu solicitări de presă, mediatizarea instituției pe rețelele sociale și proiecte de comunicate pentru zilele următoare, primesc o veste pe care o aștept de aproape o săptămână –confirmarea oficială că urmează să plec definitiv. Îmi aduce cumva o ușurare, dar e și plină de tristețe. O tristețe care-mi rupe sufletul. Încerc să-mi spun că așa e mai bine, că așa îmi va fi mai ușor, că asta mi-am dorit, că, în sfârșit, voi avea liniște, dar nu-mi pot stăpâni lacrimile. Armata a fost viața mea timp de peste 23 de ani – aici am trăit cele mai frumoase momente și, datorită armatei, am cunoscut oameni de valoare, oameni de onoare, oameni care mi-au arătat esența patriotismului. A patriotismului adevărat.
Seara vorbesc cu sora mea din Canada și-i comunic vestea. Ea nu e tristă, e fericită pentru că mă așteaptă de foarte multă vreme să vin în vizită la ea. Vorbim despre viața lor de-acolo, despre viața de-aici, cu bucuriile și dificultățile ei, și realizăm că mâine se fac nouă ani de când Canada a „adoptat” familia ei. Ce dor îmi e de toți, ce dor îmi e de fratele meu cel mai mic, plecat și el în căutare de viață mai bună, tot în țara frunzei de arțar.
Miercuri
Știu cu certitudine că tot răul e cu binele său.
Pentru mine a început numărătoarea inversă. Iar asta înseamnă că a venit timpul să-mi iau rămas bun de la oamenii care m-au echipat, m-au hrănit, m-au dotat cu tot necesarul ca să-mi pot desfășura activitatea. Îi vizitez pe rând la birou. Unii, care știu ce mi s-a întâmplat, îmi urează sănătate și liniște, alții, surprinși de plecarea mea, îmi spun că le pare rău. Îmi pare rău și mie, dar știu cu certitudine că tot răul e cu binele său.
După prânz merg să-mi revăd colegii de la programul de master pe care l-am început în acest an. Încă nu știu dacă voi continua, nu știu dacă voi putea, dar revederea cu ei mi-a făcut bine. Mi-au zis să nu abandonez studiile, să încerc să rămân și m-au asigurat că pot conta pe ajutorul lor.
Seara vorbesc cu prima mea învățătoare – Liubovi Șlevkov. E ziua ei și un bun prilej de a ne auzi, măcar la telefon. Mă bucur că am păstrat această legătură peste ani și, chiar dacă suntem departe una de alta, întotdeauna avem ce ne spune. Deși e ziua ei, vorbim despre mine, despre ce urmează să fac mai departe. Are grijă să-mi dea sfaturi, să mă încurajeze și să-mi spună că lumea civilă e la fel de frumoasă ca și cea militară, că o să mă adaptez foarte ușor și o să spun de multe ori de azi înainte – ce minunată ești, libertate! Ce frumos mod de-a încheia o zi. Penultima zi militară.
Joi
E timpul să-mi strâng lucrurile care s-au tot adunat în acești ani – multe cărți, câteva seturi de uniforme, DVD-uri și alte obiecte pe care le-am adus de pe unde m-a trimis armata să învăț comunicare – școli NATO, școli americane, școli ale țărilor partenere, exerciții multinaționale, ateliere de lucru peste hotare și în țară. Le împachetez cu grijă și mă gândesc la emoțiile pe care le-am avut când am reprezentat o armată, o țară, al cărei drapel l-am purtat cu drag și mândrie pe uniformă, mai mult de două decenii, alături de inima mea.
Ala cu Maria mă ajută să-mi duc valizele, așa cum au făcut în toți acești ultimi ani în care am cunoscut neputința. Dacă n-ar fi fost ele, nu știu cum m-aș fi descurcat. Le mulțumesc încă o dată și ne luăm rămas bun.
La plecare, îmi amintesc cum am intrat pentru prima dată pe porțile Ministerului Apărării. Mi se păruseră imense, la fel ca și lumea militară, inaccesibilă pentru mine, o studentă în anul cinci la Facultatea de Jurnalism, venită să-și facă stagiul practic la ziarul „Oastea Moldovei”. Acum nu mi se mai par așa. Dimpotrivă, de atâtea ori s-au deschis, prietenos, pentru mine și mi-au permis să descopăr o lume minunată, lumea bravilor femei și bărbați care completează rândurile Armatei Naționale.
„Când o fi vremea să pleci, s-o faci cu capul sus, cu demnitate, și să nu uiți nici pentru o clipă cât de greu le-ai obținut pe toate aici”, m-a sfătuit cândva un ministru al Apărării. Așa am făcut azi și așa voi face întotdeauna.
Vineri
Prima zi din viața civilă începe la Centrul Militar Municipal Chișinău. Urmez procedura de includere la evidență militară, obligatorie pentru toți rezerviștii.
Apoi mă întâlnesc cu niște oameni dragi, cu care, într-un fel, împart prânzul o dată pe lună. Sunt niște oameni minunați, cu istorii de viață desprinse parcă din film, de la care am de învățat o mulțime de lucruri. Ei au fost bucuria mea ascunsă în această ultimă jumătate de an și cred că Dumnezeu mi i-a scos în cale ca să-mi arate partea frumoasă a lumii. Ce bine că i-am întâlnit.
Merg la „Europa Liberă” ca să înregistrez acest ultim jurnal săptămânal militar, apoi să pun punct. Și s-o iau de la capăt.