Sentimentul fatalității la români nu este un simplu mit, așa cum îl știm din Miorița. Îl regăsim în cele mai variate și improbabile ipostaze, în viața de toate zilele dar și acolo unde, în mod normal, n-ar trebui să fie loc pentru patetice - și, în definitiv, comode – lamentări. Politica a devenit un spațiu privilegiat al celor care se complac în postura de victime sigure și care dau vina pe alții când la mijloc e de fapt propria lor neputință.
După ce, prin demiterea guvernului Orban, a devenit imposibilă într-un viitor apropiat alegerea primarilor în două tururi, bocitoarele de serviciu ne-au înștiințat că mai toți primarii PSD vor rămâne în funcție, în frunte cu primarul Bucureștiului, Gabriela Firea. Asta în situația în care partidele de centru-dreapta, adică PNL-USR-PLUS, nu vor prezenta un candidat comun. Or, dacă nu se va realiza o candidatură comună, responsabilitatea revine în exclusivitate partidelor respective. Până una-alta, constatăm că, deși formează o alianță, USR și PLUS au anunțat fiecare un candidat propriu, urmând ca la capătul unei proceduri încă neclare să se decidă asupra numelui ce va fi investit. Ar urma apoi o altă etapă, a tratativelor cu liberalii. Cum să nu câștige Gabriela Firea, în aceste condiții, un nou mandat ? Nu alta este situația în mai multe mari orașe din țară. Diviziunile opoziției și indolența alegătorilor pot duce la rezultate dezastruoase.
...cea mai păguboasă opțiune este de a încrucișa brațele
O modificare la Legea educației, modificare propusă de un personaj sinistru, Liviu Pop, a fost considerată, pe bună dreptate, profund dăunătoare învățământului universitar. În speță, e vorba de anularea prevederii care interzicea rectorilor să aibă mai mult de două mandate succesive. E drept însă că s-au găsit destui rectori care au folosit diverse stratageme și au încălcat legea, profitând și de pozițiile politice ocupate la un moment dat. De acum înainte, inși precum Tudorel Toader la Iași, Valentin Popa la Suceava, Daniel Breaz la Alba Iulia etc.,etc., se vor eterniza pe fotoliile lor într-o totală impunitate. Mă întreb din nou: de ce să acceptăm asta ca pe o fatalitate când comunitatea universitară ar putea reacționa și tranșa lucrurile prin vot ? Și aici, cea mai păguboasă opțiune este de a încrucișa brațele și a aștepta, precum în snoava populară, căderea drobului de sare.
