De ieri, 7 aprilie, am fost anunțați că intrăm în scenariul IV al gestionării crizei provocate de Covid-19, scenariu care devine valabil odată cu depășirea a 1 000 de cazuri de infectare.
În lupta cu pandemia vor fi mobilizați toți medicii din țară. Igor Dodon a făcut acest anunț chiar de Ziua Mondială a Sănătății. Republica Moldova a înregistrat până acum cea mai mare rată a infectării printre medici – aproape 30% din totalul bolnavilor, o proporție mai mare decât în orice altă țară atacată de virus. Avem 24 de decese, oameni de toate vârstele, între care și 3 medici.
Șefii politici de la Chișinău transmit mesaje contradictorii: bravează, pretind că sunt bine pregătiți să țină piept urgiei și, pe de altă parte, spun că va fi nevoie de și mai multe echipamente, medicamente și mijloace de protecție. Dacă în luptă va fi aruncat întreg personalul medical din Republica Moldova, în condițiile unei dotări atât de precare, câte victime va mai face Covid-19 printre „îngerii noștri în alb”? Cine-i va trata pe bolnavi, mai ales că nici celelalte maladii n-au dispărut?
Sunt multe nedumeriri și controverse relativ la testări. De săptămâna trecută, de când statistica infectărilor a crescut – circa 100 de persoane depistate pozitiv în fiecare zi –, numărul testărilor pare să scadă (așa arată cifrele), deși epidemia se extinde. Să aibă dreptate cei ce afirmă că autoritățile se conduc de principiul: mai puține testări, mai mic numărul bolnavilor, mai puțină panică? Și realitatea, ce facem cu ea?
Ar fi cu totul regretabil dacă s-ar constata că responsabilii politici și Ministerul Sănătății cenzurează informațiile, pentru a nu da senzația că sunt depășiți de situație, după ce au făcut atâtea declarații triumfaliste la începutul crizei. Fără o transparență maximă, fără onestitate, combaterea epidemiei va fi imposibilă.
Premierul Chicu se arată foarte deranjat de sugestiile care vin din zona opoziției, din partea unor persoane care au gestionat sectorul medical în fostul guvern, cum e ministra Ala Nemerenco. Ne întrebăm dacă în loc să asistăm la aceste polemici și revărsări de umori guvernamentale, nu ar fi mai bun dialogul? Orice propunere, orice inițiativă care poate contribui la limitarea răului, la salvarea de vieți omenești, trebuie încurajată și înlesnită. Nu culoarea politică a actanților, ci eficiența acțiunilor lor va conta.
Este de altfel laitmotivul multor articole din presa internațională despre felul în care se vor selecta în epoca post-Covid elitele politice peste tot în lume: timpul populiștilor și al demagogilor va apune, vor ieși în prim-plan profesioniștii lucrului bine făcut, „depanatorii” crizelor. Cel puțin asta se speră.
Dodon ar dori un moratoriu pe chestiuni politice. Suntem o societate liberă, nimeni nu poate anula competiția între partide, pluralismul punctelor de vedere, nici măcar în condiții de stare excepțională. Dar o convenție de conduită politică în aceste vremuri s-ar putea discuta, pentru ca idei deșucheate precum cea de revenire la alegerea președintelui în parlament, lansată de inventivul domn Diacov și dezaprobată de PSRM, să nu mai apară. Ar trebui să existe însă din partea puterii o deschidere reală pentru dialog și schimb de idei, o invitație la conjugarea eforturilor. Sau, într-un an electoral, mai potrivite sunt atacurile, nu colaborarea?
Prezidentul și prim-ministrul acuză guvernările anterioare că au adus sistemul medical aproape de colaps, dar și unul și celălalt n-au fost deloc străini de acele guvernări. Nu l-am auzit pe Dodon să aibă vreo inițiativă, în anii săi de mandat, pentru consolidarea sectorului medical, așa ca măcar una dintre suspendările „de 5 minute” cu care „l-a umilit” Plahotniuc să trezească indignarea populației. Și subiecte ar fi fost destule pentru un președinte responsabil. De pildă: depolitizarea instituțiilor de stat, lupta cu monopolurile din economie, reforma justiției (un subiect, azi, complet uitat!) și, bineînțeles, susținerea medicilor. Dodon și-a urmat agenda ideologică pro-rusă, nu interesul național. Și azi, în plină pandemie, medaliile de 9 mai sau renovarea memorialului sovietic din Chișinău sunt preocupări ale sale de căpetenie.
E greu, aproape imposibil să ne imaginăm un dialog politic în Moldova, când te uiți cum tratează, cum bagatelizează actuala putere cea mai importantă instituție a statului: parlamentul.
Acum câteva zile, premierul Chicu a venit în fața deputaților să-și asume răspunderea pe un pachet de măsuri în sprijinul economiei și al cetățenilor, dar nefiind întrunit cvorumul, spicherița Greceanîi s-a grăbit să închidă ședința. Nu s-au prezentat chiar parlamentarii PSRM și PD, care urmau să voteze pentru programul guvernului. Coaliția de la putere s-a prevalat de prevederea după care, dacă în timp de 3 zile nu se depune nici o moțiune de cenzură, pachetul asumat de guvern se consideră adoptat.
Șeful fracțiunii PSRM, Bătrâncea a justificat absența de la ședință a parlamentarilor puterii printr-un paralogism: e criză, ce vreți? e stare de urgență, noi suntem de acord cu tot ce propune guvernul, ce să mai discuți?... Declarația sa „foarte fermă și foarte clară” mi-a adus aminte de patima cu care tot socialistul Bătrâncea rupea, în plenul parlamentului, harta României interbelice.
Ședința fiind suspendată, premierul Chicu și-a prezentat măsurile salvatoare în fața câtorva cameramani, pe holul parlamentul, deși corect ar fi fost să nu participe la această farsă, să arate că respectă instituțiile și procedurile, chiar și într-un stat așa mai special ca Republica Moldova, „neutru militar și cu o politică externă echilibrată”.
A fost o sfidare, un gest cinic. Parlamentul trebuia să se pronunțe pe marginea măsurilor propuse de guvern. E vorba de cheltuirea banilor publici, în condiții extreme, pe timp de pandemie. În spatele fiecărui deputat, de la putere sau din opoziție, stau mii de alegători care erau în drept să audă explicațiile și întemeierile acestui pachet guvernamental. Puterea avea destule voturi să-l adopte, de ce a zădărnicit ședința? S-a temut că dezbaterile vor scoate la iveală fisuri, furtișaguri, incoerențe?
Există suspiciunea că sub pretextul stării de urgență, care a justificat angajarea răspunderii, regimul PSRM-PD desfășoară afaceri profitabile, așa-zise „corona-scheme”. Exprimând aceste temeri, opoziția a sesizat deja Curtea Constituțională pe marginea unor elemente dubioase din programul guvernului.
Criza de coranavirus ocupă întreg spațiul mediatic, orice alt subiect în raport cu ea pare anacronic, chiar indecent uneori. Doar că istoria recentă, cu traumele și nedreptățile ei, dă buzna și nu ne întreabă dacă are voie să ne deranjeze sau nu.
Ieri, 7 aprilie, am consemnat 11 ani de la protestele împotriva regimului comunist al lui Voronin și de la represiunea sălbatică ce a urmat, soldată cu moartea lui Valeriu Boboc (poate și a altor tineri) și cu maltratarea în comisariatele de poliție a altor zeci de basarabeni. De 11 ani facem aceleași constatări: orchestratorii violențelor din fața președinției și parlamentului au rămas necunoscuți (ca și scopul acestei „operațiuni speciale”), vinovații de represiune au fost achitați, doi dintre responsabilii politici ai regimului Voronin – Dodon și Greceanîi – ocupă cele mai înalte posturi în administrația de stat.
Azi, granițele țărilor le închide coronavirusul. Cu 11 ani în urmă Republica Moldova era izolată în mod forțat de un regim care nu voia să plece și care a reușit să scape nepedepsit. Dacă statul moldovean nu știe să răspundă cum se cuvine pandemiei, e una din multele consecințe ale acelui însângerat, nevindecat 7 aprilie 2009.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
