Europa Liberă continuă seria dezbaterilor din cadrul proiectului „Antinostalgia - privind spre viitor”, intrat în al doilea an. Tema dezbaterii online de joi, 28 mai, este „După 75 de ani - tot între mituri și realitate”. Dezbaterea este transmisă live pe pagina noastră de internet și pe Facebook.
Care sunt cele mai deocheate mituri ale cinematografiei sovietice despre rolul Armatei Roșii în război? Cum deosebim un film de calitate de unul pur propagandistic? În ce măsură un regizor poate să rescrie istoria și să schimbe mentalități? Kremlinul de astăzi mai toarnă filme ideologice? Alexandru Bordian i-a adresat mai multe întrebări, într-un interviu pe Skype, scriitorului și cineastului Mihai Poiată despre filmele propagandistice de război, dar și despre pelicule care merită văzute.
Europa Liberă: Lenin avea un citat în care spunea că pentru educarea populației analfabete cele mai potrivite dintre arte sunt cinematografia și circul. Sunteți de acord cu această afirmație ciudată?
Mihai Poiată: „Eu nu-mi aduc aminte acele vremuri, pe atunci nu eram pe lume, prin anii ‘20 ai secolului trecut, dar sigur că s-a mizat mult pe arta cinematografică și cred că în multe le-a reușit ceea ce și-au propus atunci când au decis că cinematografia merită o atenție deosebită din partea regimului.”
Europa Liberă: Dar de unde vine dorința asta să fie ținute sub control filmele, cinematografia, regizorii?
Mihai Poiată: „Păi, ei țineau sub control nu doar arta, cinematografia, regizorii, regimul ținea sub control absolut tot, nu exista nicio publicație scrisă, să zicem, privată, nicio editură privată, nici… doar sindicatele, sindicatele aveau, mi se pare, constituiau un domeniu, așa, formal separat de stat, dar în principiu erau și ele o rotiță din sistem care asigura angrenajul pus la cale de regimul autoritar de atunci.”
Europa Liberă: Dar vedeți că, iată, lecturarea filosofiei lui Lenin, lumea nu se aruncau buluc să citească cărțile lui, doctrinele lui, dar iată filmele, ele cumva întotdeauna au prins și chiar și în prezent filmele despre război se consumă foarte bine, ca pâinea caldă, atât în Rusia, cât și în țările ex-sovietice.
Mihai Poiată: „Și nu doar în Rusia și în țările ex-sovietice, războiul este pentru un personaj, pentru omul de rând, pentru oricine, războiul este o încercare care solicită la maximum și forțele fizice, și rezistența morală, și curajul - îl ai sau nu îl ai -, este un examen pe care îl susține întreaga lume, întreaga comunitate care este implicată într-un asemenea dezastru. Și evident că și personajele care sunt în această situație, ele sunt interesante pentru actori, sunt interesante și pentru public, fiindcă fiecare din noi, așa cum spunea Vargas Llosa, el zicea că ficțiunea ne oferă o a doua versiune a vieții noastre pe care am avut norocul sau curajul să o trăim. Și războiul este o experiență pe care noi, slavă Domnului, nu o trăim în viața de zi cu zi, iar filmul ne oferă posibilitatea să ne verificăm, să ne testăm ființa noastră în niște circumstanțe pe care viața nu ni le oferă.
În acest sens, regimul știa pe ce mizează, dar mai avea o sarcină, vorba e că războiul, și mai ales Războiul al Doilea Mondial, pe care ei în Rusia îl numesc „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, era o pagină care trebuia rescrisă. A fost o mare umilință și un mare dezastru pentru Uniunea Sovietică acest război, fiindcă Germania nazistă, care a luptat pe câteva fronturi, a pierdut în total circa opt milioane de oameni, pe când în Rusia, așa zic acum, au ajuns la 27 de milioane, dar unii zic că au murit mai mulți, peste 30 de milioane și deci trebuia cumva să ofere poporului o nouă versiune a acestei istorii. 20 de ani nu a fost sărbătorită Ziua Victoriei, nici măcar nu era zi de odihnă Ziua Victoriei, abia în 1965, când participanții la război s-au cam rărit, când au strâns de pe străzi, au adunat toți invalizii și i-au dus ca să nu strice impresia, i-au dus în lagăre și i-au pompat cu votcă ca să nu aibă ce ne povesti despre ororile războiului, cele care au fost cu adevărat, fiindcă noi cunoșteam războiul povestit de generali. Abia când a apărut în Rusia literatura locotenenților, adică scriitori tineri, o nouă generație de scriitori care participaseră la război și au început să prezinte aceste istorii personale, destine personale...”
Europa Liberă: Dle Poiată, ei și-au atins scopul, au schimbat chipul războiului în mentalitatea cetățenilor?
Mihai Poiată: „Da, în mare măsură au schimbat și, mă rog, autoritățile au fost nevoite să-și mai revadă anumite doleanțe referitoare la filmele care se turnau pe atunci. Am să fac un pic de regresiune și pe urmă am să revin la întrebarea Dvs.”
Europa Liberă: Așa...
Mihai Poiată: „Îmi aduc aminte că venise la școală un veteran, eram elev pe atunci, să ne povestească despre războiul la care participase și eu am rămas foarte contrariat de faptul că el, fiind sergent în timpul războiului, ne povestea că armata cutare, Frontul belarus, Frontul ucrainean, el vorbea de parcă ar fi fost, eu știu, s-ar fi aflat în preajma lui Jukov sau a lui Stalin, unde se decidea soarta marilor bătălii ale războiului, pe când războiul pentru soldatul de rând arăta cu totul altfel și în Uniunea Sovietică începuseră deja să apară astfel de filme. Puteți să mă întrebați cum de a admis cenzura să se întâmple așa ceva...”
Europa Liberă: Despre ce filme vorbiți?
Mihai Poiată: „Eu vorbesc, în primul rând, de câteva filme care au apărut chiar în anii dezghețului hrușciovist, abia atunci a fost posibilă o nouă abordare a războiului și în proză, și în film. Până atunci, lucrurile erau prezentate foarte primitiv. Este suficient să privim filmul cu Mihail Gelovani în rolul lui Stalin, filmat chiar la sfârșitul războiului, ca să ne dăm seama cât de primitiv era prezentat - nemții erau proști, nemții erau, mă rog, primitivi; rușii erau curajoși, lucrurile astea lăsau o impresie neplăcută chiar din punct de vedere estetic, dar filmul „Balada soldatului” sau «Балада о солдате» are un scenariu foarte bun, este unul dintre cele mai bune scenarii pe care le-a avut cinematografia sovietică, mai ales în tematica războiului. Valentin Ejov, un băiat tânăr pe atunci, dar și Grigori Ciuhrai au dat la iveală un film nemaipomenit, dar luați seama, eroul principal nu este un general sau… este un soldat de rând care reușește să neutralizeze un tanc al inamicului. Pentru asta i se pune la dispoziție, nu știu, i se oferă posibilitatea să plece s-o vadă pe maică-sa și să-i repare acoperișul la casă.”
Europa Liberă: Da, îmi place și „Zboară cocorii” de Mihail Kalatozov.
Mihai Poiată: „Și „Zboară cocorii”. E în alt gen, mai romantic.”
Europa Liberă: Arată cumva războiul fără să participăm direct acolo, inamicul nu-i ilustrat, ni se arată cum războiul i-a afectat pe ceilalți, îndeosebi pe eroina principală, cumva a apărut și o eroină mai neordinară în spațiul cinematografic, scandaloasă a fost pentru societatea de atunci.
Mihai Poiată: „Întotdeauna, să zicem, apariția unor noi eroi este una scandaloasă pentru autorități și pentru critici, și una, cum să zic eu, o surpriză pentru public, care vede, are șansa să vadă o altă abordare, să i se deschidă sau să i se întredeschidă niște paranteze care se referă și la istoria, și la viața din jurul lui, dar și la lumea lui interioară. El, datorită acestor filme, își dă seama cum ar fi procedat el în circumstanțele respective.”
Europa Liberă: Dar am vrut să revenim la… în ce măsură, iată, au schimbat filmele astea conștiința, mentalitatea sovieticilor, puterea și-a atins scopul? Pentru că în Rusia de astăzi, dacă mă uit, ei cumva se țin, Kremlinul se ține foarte strâns de cinematografie și filmele despre război. Chiar și anul acesta am văzut un film, „Spre Paris”. În această peliculă soldații ruși apar ca niște tipi care beau multă votcă, care merg la prostituate, dar totodată au niște principii cavalerești. Mai este un film care anul trecut, pare-mi-se, a apărut, „T-34”, acolo, spre sfârșitul filmului, soldatul rus dă mâna soldatului nazist. Mesajul este următor: suntem dușmani, dar, totodată, există și loc pentru respect. Și au mai apărut niște filme care denaturează istoria, mai puțin talentate chiar și decât cele sovietice. Ce se întâmplă, adică de unde vine? Că totodată există o lege care interzice să se toarne filmele despre cel de-al Doilea Război Mondial în Rusia, care n-ar avea o bază reală, n-ar avea lucruri reale la temelie, dar totodată apar istorii foarte pervertite. Ce se întâmplă?
Mihai Poiată: „În primul rând, pentru mine este o mare enigmă faptul că este trecută cu vederea implicarea activă și decisivă în al Doilea Război Mondial a Statelor Unite ale Americii, de exemplu, a țărilor din Europa Occidentală și pentru sovietici, pentru ruși Războiul al Doilea Mondial a început la 22 iunie și s-a încheiat la 9 mai. Nici o dată, nici alta nu corespund adevărului istoric, dacă vorbim de al Doilea Război Mondial, mai ales că al Doilea Război Mondial a fost provocat și inițiat de Uniunea Sovietică inclusiv. Uniunea Sovietică și Germania au reîmpărțit Europa în 1939-40, ei au fost cei care au atacat Polonia și au împărțit-o, ei au fost cei care au organizat atunci o paradă militară comună în Polonia și acum prietenia dintre Rusia și Germania, dintre fostul inamic de pe timpuri este mai strânsă decât dintre Rusia și Statele Unite ale Americii, care au acordat un ajutor nemaivăzut Uniunii Sovietice.”
Europa Liberă: ...?
Mihai Poiată: „E vorba de acest Lend-Lease, zeci de mii de avioane, combustibil, conserve…”
Europa Liberă: Camioane.
Mihai Poiată: „Avioane, metal, legendara „Katiușa” era instalată pe automobile americane, pe camioane. Rușii nu aveau asemenea construcții care să permită instalarea acestei arme cu care se mândresc și care a avut într-adevăr un rol important în timpul războiului. Dar acum se întâmplă în Rusia un lucru foarte alarmant pentru cei cu mințile lucide din Rusia, care, din păcate, îs cam puține sau nu prea au curaj să se expună, dar și pentru lumea întreagă, are loc un proces de militarizare a conștiinței în masă, mai ales după 2014, când au început evenimentele din Donbas, după acapararea Crimeii. Această militarizare a conștiinței și a spațiului mediatic, televiziunile în primul rând abundă de..., noi nu prea privim aceste programe, slavă Domnului, abundă în programe de orientare militaristă, revanșistă, pe alocuri chiar fascistă.”
Europa Liberă: Dar există, moldovenii privesc filme rusești, le urmăresc cu mare poftă. Deci, cum credeți, mentalitatea moldovenilor e afectată de cinematografia rusească în prezent?
Mihai Poiată: „Nu numai de cinematografie.”
Europa Liberă: De televiziune...
Mihai Poiată: „Noi suntem afectați în profunzime. Eu când aud, să zicem, oameni de vârsta mea care zic: a fost bine pe timpuri, mă rog, pentru unii într-adevăr a fost bine. Vecina mea care a lucrat la bufetul Comitetului Central și în fiecare seară venea acasă cu geanta plină, cred că pentru ea a fost bine. Și după ‘90, mă rog, a fost lipsită de această sinecură, pentru majoritatea a fost greu, mai ales pentru intelectualitate, pentru oamenii cu inițiativă, dar când aud tineri de 20 de ani, care s-au născut în anii de independență, care nici nu au cunoscut, care zic și afirmă cu toată certitudinea că a fost, nu că a fost bine, a fost mai bine atunci – asta demonstrează cât de adânc a pătruns acest virus și cât de greu ne va fi să ne debarasăm de aceste influențe care, cum să zic eu, ne dezorientează și nu ne permit să ne concentrăm pe lucruri mai importante și viabile pentru noi.”
Europa Liberă: Dle Poiată, dar cum facem diferența dintre un film propagandistic și unul de calitate, un art house. De exemplu, eu scriu o carte sau fac un film și întotdeauna artistul are la îndemână chestia asta că poate distorsiona, modifica, are tendința să aducă o istorie sub aspect artistic, frumos ambalat, dar cum înțelegem diferența dintre un film propagandistic și unul de calitate?
Mihai Poiată: „Nu-i ușor, trebuie să recunosc acest lucru, mai ales că sunt filme propagandiste făcute talentat și acolo e și mai greu să-ți dai seama, și ele dacă se înscriu într-un anumit trend, cum zicem noi în ultimii ani, ideologic cu care lumea s-a obișnuit deja, sunt niște clișee care e foarte greu să le dezrădăcinezi din mentalitatea noastră. Eu am să dau un singur exemplu: noi la școală am învățat că, mă rog, socialismul înseamnă, în primul rând, industrializarea Uniunii Sovietice, dar eu citesc confesiunile unui general în retragere de la Securitate care povestește cum a fost construită Uzina de tractoare din Stalingrad. E un obiectiv cu care s-a lăudat mereu propaganda sovietică. Această uzină mai întâi a fost montată în Statele Unite și adusă pe 201 corăbii și reasamblată în Stalingrad de ingineri americani. Și foarte multe lucruri au fost făcute în acea perioadă, pe de o parte de ingineri străini, pe de altă parte de deținuți sovietici, fiindcă deținuții nu erau arestați pentru anumite crime, așa cum credeam noi. Exista o comandă: avem nevoie, să zicem, de 500 de mii de brațe de muncă la canalul Volga-Don, și erau arestați 500 de mii și trimiși acolo ca forță de muncă care nu trebuia plătită. Filmele, eu cred că discuția, filmele sunt doar un pretext care ne-ar permite și ne-ar obliga să extindem aria noastră analitică, de investigație și să vedem care a fost în esență acest regim și cât de străin firii omenești a fost acest regim.”
Europa Liberă: Dle Poiată, iată, Dvs. cu ochi de cineast, știți foarte bine că sunt regizori care au turnat filme în perioada sovietică și în perioada aceasta. Nikita Mihalkov care turna filme în epoca sovietică e diferit de Nikita Mihalkov care toarnă filme în epoca lui Putin?
Mihai Poiată: „Haideți să facem o mică precizare, când e vorba de Tarkovski, Koncealovski sau Nikita Mihalkov. Mă rog, în presa oficială cred că nu s-a spus pe atunci, dar în 1976, fiind participant al Conferinței Unionale a Tinerilor Cineaști, eram la etajul doi în Sala cea albă și în fața noastră a luat cuvântul Filip Timofeevici Ermaș, care era președintele Comitetului pentru Cinematografie. Luaseră cuvântul deja niște tineri cineaști, care își împărtășeau planurile, speranțele, el s-a ridicat și a spus: „Dragii mei, în Uniunea Sovietică vor experimenta Tarkovski și Koncealovski, iar voi veți face filme sovietice. Ați înțeles?”.”
Europa Liberă: Da, da...
Mihai Poiată: „Au fost câțiva regizori cărora li s-a permis un pic de libertate, ei doar n-au făcut filme în anii sovietici, ei nu au pus la îndoială temeliile acelui regim, dar au avut posibilități mai largi pentru a-și manifesta, pentru a-și realiza proiectele. Și am să vă dau un exemplu. Andron sau Andrei Mihalkov-Koncealovski a făcut primul film după o nuvelă a lui Cinghiz Aitmatov, care se numea „Primul învățător”. Era filmul lui de debut și i s-a oferit posibilitatea să-l facă la „Kirghiz-Film”, patria lui Aitmatov, dar în film apare o eroină dezbrăcată, nudă, ceea ce în mediul islamic este un sacrilegiu. Și conducerea Kirghiziei a decis că acest film va fi interzis. Și Andrei a făcut un lucru pentru care putea fi judecat pe atunci, el a sustras filmul din studio și a plecat cu el la Moscova. S-a dus la taică-său, Serghei Mihalkov, care era autorul imnului sovietic și a rămas autorul imnului Rusiei. Acesta i-a sunat lui Mihail Suslov, pe atunci secretar pe ideologie la Comitetul Central: «Михаил Андреевич, не хотели бы Вы смотреть картину?» (Mihail Andreevici, nu ați dori să priviți un film?). Mihail Andreevici împreună cu Mihalkov au privit filmul și Suslov îl telefonează pe primul secretar din Kirghizia și-i zice: „Am auzit că ați făcut un film nou acolo, aveți un tânăr regizor de la Moscova...” – „Da, da, dar noi am interzis filmul”. – „A, foarte bine, dacă considerați că acest film nu trebuie demonstrat în Kirghizia, sigur că aveți perfectă dreptate, dar în restul țării, în Uniunea Sovietică ar putea să fie prezentat publicului”. Și iată în felul acesta a fost salvat cineastul Andrei Koncealovski.
Altul în locul lui și-ar fi pus cruce carierei cinematografice având în debut un film interzis. Deci asta era, pentru paradă, pentru vitrină erau câțiva regizori cărora li se permitea să... și era masa de regizori pentru care exista... Apropo de direcția... Aș fi vrut să vorbesc un pic despre filtrele prin care trebuia să treacă un proiect de film în anii de până la ’90. O lege pentru scenarii, dar trebuie să se facă trei versiuni ale scenariului, fiecare în parte era discutată, se făcea o listă de sugestii, mai apoi era prezentat la Comitetul pentru Cinematografie al republicii, apoi Comitetul pentru Cinematografie al Uniunii Sovietice.
Dar atunci când era vorba de un film despre organele miliției sau despre armată, ni se impuneau niște consultanți de la Direcția politică a armatei, de exemplu, sau, dacă filmul era despre milițieni, un general de la miliție trebuia să citească scenariul și, chipurile, să ne consulte, dar, de fapt, asta era o cenzură suplimentară, fiindcă cenzura nu era reprezentată doar de un singur organ, așa-zisul GLAVLIT (Direcția generală pentru protecția secretelor de stat în presă), care, trebuie să spun, nu se prea implica în zona artisticului. Ei aveau grijă să nu fie divulgate secrete de stat și cam atât, dar interveneau consultanți de tot felul. Dacă era un film istoric, să zicem aici la noi la Chișinău, care se referea la perioada interbelică, apăreau doctori în știință de la Academie care ne spuneau că asta se poate, iar asta nu se poate.”
Europa Liberă: Dar în Moldova sovietică s-au făcut filme despre război?
Mihai Poiată: „S-a făcut și aici câte ceva...”
Europa Liberă: Ați participat la vreun proiect?
Mihai Poiată: „Maestru în asemenea filme era Vasile Pascaru, Dumnezeu să-l ierte, despre care se spunea că filmele lui trebuie privite din tranșee, fiindcă în ele se împușca mult, dar scenariile erau venite de la Moscova.”
Europa Liberă: Am înțeles.
Mihai Poiată: „Nu era o privire asupra războiului, a unor eroi proveniți din spațiul nostru, erau niște istorii... deja apăruse un detașament de scenariști, buni meseriași care aveau relații la Comitetul de Cinematografie de la Moscova și-i spuneau: «Вася, вот есть сценарий, который можно запустить завтра. Будьте снимать?» („Vasia, avem un scenariu care poate fi montat chiar mâine. Vreți să-l filmați?”) Și Vasile, știind că acești scenariști de la Moscova îi vor asigura lansarea în producție și el nu va fi nevoit să aștepte un an sau doi aceste interminabile corespondențe și dialoguri telefonice dintre „Moldova-Film” și Comitetul de Cinematografie de la Moscova, accepta și făcea aceste filme. Nicolae Esinencu și Vasile Pascaru au făcut un prim film, unul din puținele filme despre război - „Tunul de lemn”. Dar acolo era vorba de o baladă, de o parabolă mai degrabă, decât un film care și-ar fi propus să spună adevărul despre destinul basarabenilor în cel de-al Doilea Război Mondial.”
Europa Liberă: Pare-mi-se că avea Valeriu Gagiu un film, dar, dacă nu greșesc, era mai mult după război, cu Gheorghe Grâu în distribuție.
Mihai Poiată: „Era despre perioada interbelică, anul ‘40 și după... A avut mai multe, inclusiv unul despre ziarul „Iskra” al bolșevicilor din Rusia. Vorba e că după 1970, când a apărut o hotărâre foarte drastică a plenarei Comitetului Central de aici de la noi, în urma căreia a fost destituit directorul de la studio, unor regizori li s-a interzis să filmeze.
Filmele lor au fost puse „pe poliță”, cum se spunea atunci, la index și regizorii au trebuit să decidă. Scriitorul, mă rog, poate scrie un roman și-l pune în sertar în așteptarea unor timpuri mai bune. Dar un regizor ce poate face? ... să facă asemenea filme au acceptat. Asta a fost decizia lor și, mă rog, ce poți să faci?”
Europa Liberă: Dar Dvs. ați avut vreo invitație să participați la vreun proiect despre război?
Mihai Poiată: „Nu, eu am venit la studio deja în 1978. Primul meu film a fost după scenariul meu de licență, se numea „Voiaj de nuntă în trei”, pe care mi l-au ciopârțit. Eu am nimerit între un fel de ciocan și nicovală. Aici mi se cerea un film publicistic, nunțile moldovenești se transformaseră pe atunci încă în niște afaceri, în niște parade ale bogăției și ale ambițiilor moldovenilor. La Moscova îmi spuneau: «Михай, ты что? У нас Россия голодает…» („Ce-i cu tine, Mihai? În Rusia mulți duc foame...”), dar la voi aveți etaje de farfurii pe mese la nunțile moldovenești, nu, noi nu putem arăta asta și până la urmă sigur că... Dar, în schimb, un al doilea scenariu s-a apucat să-l monteze Ion Popescu-Gopo, președintele Uniunii Cineaștilor din România, și chiar filmase vreo 20 de minute de metraj de film, dar, din păcate, sărmanul a decedat în urma unui atac de cord și nu a mai dus la bun sfârșit acest proiect. Ei, între timp s-au schimbat lucrurile în domeniul cinematografiei care a încetat să mai fie o prioritate pentru conducerea independență din Moldova și Moscova a încetat să mai finanțeze filmele noastre chiar înainte de 1991. Așa că nu mai era vorba să ne diversificăm tematica, dar să supraviețuim și să rămânem o națiune cinematografică, cum spunea Loteanu.”
Europa Liberă: Dle Poiată, la sfârșit recomandați-ne nouă, tinerilor, celor care au să urmărească acest interviu, trei filme despre război care merită văzute, filme despre Al Doilea Război Mondial.
Mihai Poiată: „Dacă nu mă gândesc prea mult, cred că, în primul rând, filmul lui Grigori Ciuhrai „Baladă despre soldat”, poate ar trebui să privească filmul lui Serghei Bondarciuk «Они сражались за Родину» („Ei au luptat pentru Patrie”), fiindcă acolo vedem cruzimile războiului pentru prima oară poate. Un film al lui Alexei Gherman care se numește «Двадцать дней без войны» („Douăzeci de zile fără război”) și poate să mai priviți filmul lui Elem Klimov «Иди и смотри» („Du-te și vezi”).”
Europa Liberă: «Иди и смотри» e foarte înfiorător, dar adevărat.
Mihai Poiată: „Da, e un film înfiorător, sigur că da, dar încă filme din astea ... așa niște istorii siropoase din timpul războiului, da, mă rog, la război lumea mai și râdea, mai spunea bancuri, dar nu doar ele au dreptul să oglindească această perioadă. Dacă vrem într-adevăr să ne dăm seama ce este războiul, dar poate că mai bine ar fi să privească un film care se numește «На Западном фронте без перемен» („Pe Frontul de Vest fără schimbări”), realizat de un pământean de-al nostru, Lewis Mailstone, la Hollywood, după Erich Maria Remarque.”
Europa Liberă: Evreu din Basarabia...
Mihai Poiată: „Evreu din Basarabia, da, primul dublu laureat al Premiului Oscar. Și să privească acest film. Eu îmi aduc aminte o scenă atât de răscolitoare, doi soldați, unul are cizme mai trainice, mai bune și este invidiat de toți camarazii lui ca într-o bună zi să fie rănit, să moară și cizmele să-i revină unui camarad. Și este așa un fel de… un roman, în jumătate de minut probabil cizmele astea trec din picioare în picioare și în cizmele acestea sunt omorâți vreo zece camarazi de-ai lui. O expresie cinematografică, o imagine plastică cutremurătoare a războiului, dar, cum să zic eu, în afară de filme ar trebui băieții care se interesează să cunoască un pic și o altă istorie al Războiului al Doilea Mondial și nu a Marelui Război pentru Apărarea Patriei.”
Europa Liberă: Dle Poiată, vă mulțumesc foarte mult pentru interviu și vă doresc multă sănătate, să trecem cu bine de această pandemie!
Mihai Poiată: „Mulțumesc! Este și acesta un război, e de altă natură și le doresc băieților curioși să vadă filme despre război, să supraviețuiască cu bine acestui război de tip absolut nou pe care civilizația trebuie să-l..., în care trebuie să învingă neapărat civilizația, că altfel...”
Europa Liberă: Da, așa să fie. Toate cele bune! La revedere!
Mihai Poiată: „Cele bune! La revedere!”
