Unii au comemorat în acest weekend drama lui Constantin Brâncoveanu (survenită pe 15 august 1714). În toate studiile istorice sau textele literare despre tragedia brâncovenilor se pune accentul pe detaliile cumplite ale exterminării lor și pe cruzimea agarenilor, dar mai niciodată pe circumstanțele rușinoase ale predării familiei domnești.
Cine citește cronicile (în special cea a lui Del Chiaro, dar și cele ale lui Radu Greceanu și Radu Popescu) și istoricii nepuși pe înfrumusețări romantico-naționaliste vede că Brâncoveanu a căzut și a sfârșit în măcelul public al întregii lui familii din pricina trădării și lașității celor mai apropiați lui, curtenii și intriganții de acasă: fostul lui protejat, psihopatul mincinos de Mihai Racoviță, apoi boierii până la unul și întreaga masă a curtenilor, care n-au mișcat un deget în fața minusculului grup de ieniceri veniți să-l ducă pe puternicul domn la pieire.
Brâncoveanu fusese deja trădat de spătarul Cantacuzino, care fugise la ruși cu o parte a cavaleriei, odată cu Cantemir. Că el nu bănuia însă ce i se pregătește, scrie Xenopol, „nu e de mirare, când toată înconjurimea lui era o haită de trădători care se bucurau deja de bucățica de pradă ce era să le cadă în gură din dărăpănarea strălucitei sale case".
Vizirul trimite atunci pe Mustafa Aga cu puțini oameni și cu două firmane, unul de mazilire pentru Brâncoveanu, iar altul către toată boierimea ca să-l dea de grumaz pe domnul. Miercuri înaintea Paștilor, pe 4 aprilie 1714, aga descalecă la București la curțile domnești și declară pe Brâncoveanu mazilit.
Boierii se retrăseseră, luând și slujitorii cu ei...
Xenopol rezumă astfel totul, pornind de la toate cronicile existente: Domnul auzind această veste înfiorătoare sare la ferești, strigând din răsputeri către armata sa : „Slujitori, slujitori, unde sunteți? Nu mă lăsați“… Boierii însă se retrăseseră, luând și slujitorii cu ei.”
Torturile pentru a scoate de la el cât mai multe averi și execuția publică la Istanbul a lui Brâncoveanu, care își vede mai întâi cei trei feciori și ginerele decapitați unul după altul și care moare cu o demnitate exemplară, nu fac decât să pună în lumină și mai limpede lașitatea și ticăloșia deplină a mai-marilor valahi și a clasei politice, încă de pe atunci, și să dea o notă de insuportabilă intensitate narativă momentului, rezumat de cronicar, în care la ieșirea din București Brâncoveanu mai că a fost salvat de norodul disperat:
„Mare jale era a privi atunci un domn vestit ca acela și să auzi bocete și țipete de femei; ci turcii i-au strâns în grabă pe feciorii și ginerii domnului și nimic zăbovind, tot la grabă i-au gătit să-i pornească mai curând, sub ochii norodului, care cu mic cu mare alerga după ei”… după acel aga care venise „cu oameni puțini”.
„Numai un popor care și-a pierdut credința și demnitatea poate arăta atâta pasivitate în fața unei mâini de lefegii veniți să le ia conducătorul“, avea să scrie câteva decenii mai târziu un secretar și preceptor francez la curtea Moldovei
Iată așadar verdictul altora. Pe Brâncoveanu l-au hăcuit turcii, da, așa este, însă noi nici usturoi n-am mâncat, ba chiar ne-am făcut că ne uităm în partea cealaltă…
