Alecu Reniţă s-a născut la 8 noiembrie 1954, în comuna Abaclia, din fostul judeţ Lăpuşna, într-o familie de români basarabeni care şi-au crescut copiii în spiritul respectării valorilor fundamentale ale spiritualităţii şi culturii naţionale. Este absolvent al Universităţii de Stat din Moldova, Jurnalism şi Filologie. Ulterior a absolvit şi Academia de Administrare Publică de pe lângă Preşedintele R. Moldova, secţia de Relaţii Internaţionale. Este membru corespondent al Academiei Naţionale de Ştiinţe Ecologice (1995). A lucrat în mass-media din Basarabeasca şi Soroca, iar din 1983 la prestigiosul săptămânal naţional „Literatura şi Arta”. A fost deputat în Parlamentele 1990-1994 şi 1998-2001. La 27 august 1991 a votat Declaraţia de Independenţă faţă de Uniunea Sovietică. Este fondatorul (mai 1990) şi directorul revistei naţionale NATURA, preşedinte al Mişcării Ecologiste din Moldova. Cavaler al Ordinului de Onoare şi Cavaler al Ordinului Republicii.
Luni
Îmi plac dimineţile înainte de răsăritul soarelui, care vestesc naşterea zilei. Admir zorii de zi ca pe un miracol, ca pe un ritual tainic al zeilor, care mişcă faldurile dimineţii şi lasă soarele să-şi reverse lumina în casele şi sufletele oamenilor. Încă nu mă las înghiţit de amintiri, dar adeseori, dimineaţa, când lumea din bloc mai doarme, deschid fereastra balconului şi întâmpin zorii de zi şi culorile răsăritului cu bucuria firească a unui copil. Când eram mic, seara îmi propuneam să mă trezesc dimineaţa înaintea soarelui, să-l întâmpin. Nu prea reuşeam, dar de câte ori ieşeam pe pragul casei părinteşti, mă întâmpina Mama, care porăia prin ogradă, şi îmi zâmbea atât de blând şi de frumos încât se lumina totul, până la orizont. Vocea ei domoală şi caldă, un psalm ceresc din alte timpuri, îmi binecuvânta ziua, copilăria, adolescenţa şi viaţa. Ea şi-a luat zborul spre alte tărâmuri, dar chipul, vocea şi surâsul ei de mamă şi înger, îmi luminează fiecare dimineaţă, care îmi aduce o zi nouă.
Stau acasă. Mă aflu în carantină din luna martie. Am revizuit dramatic întâlnirile şi evenimentele. Mă miră că sunt destule voci de intelectuali, care sunt în unison cu propaganda rusească şi cea pravoslavnică de la Moscova că virusul ucigaş e o invenţie a guvernului mondial şi în realitate nu există. Igor Dodon a oferit cel mai mizerabil exemplu, prezentându-se în public fără mască şi îndemnându-i şi pe alţii să-i urmeze exemplul. M-am adaptat rapid la „noul stil de viaţă”, fără să sufăr pierderi prea mari. Toată viaţa am purtat după mine o bibliotecă încărcată de bijuterii. Mă reîntorc la unele cărţi şi le redescopăr ca pe izvoare cu apă vie, tămăduitoare. Citesc pe săturate, dacă deconectez telefonul mobil.
Am în faţă o săptămână plină. De mâine, marţi, mi-am rezervat două zile să lucrez temeinic la un interviu despre ce a reprezentat Primul Parlament şi care ar fi semnificaţia adevărată a Declaraţiei de Independenţă. O parte din gândurile cele mai esenţiale, o să le împart pentru două zile, iar joi, 27 august, voi descrie ce a fost în acea zi istorică. Mi-am şi făcut agenda. Mă bag în documente, materiale, studii din epocă, pe care am trăit-o dintr-o răsuflare şi ca pe o mare speranţă de a vedea neamul nostru nedreptăţit deşteptat şi stăpân în propria casă.
Marţi
Ecologiştii îmi dau agenda peste cap de a lucra la interviu. E greu de crezut, dar în anul 2016, odiosul dictator a ţinut cont de demersurile noastre şi nu a permis grupurilor mafiote să se bage în resursele strategice de apă potabilă din subteranul R.Moldova. E vorba de latifundiarii milionari cu patru clase, care îşi adună profiturile după principiul – după noi, potopul! Ce vor ei? Să le dăm voie să aibă acces la apele subterane pentru irigare. De ce ne opunem? Apele subterane fac parte din elementele de bază ale securităţii ecologice a Republicii Moldova. Avem nevoie de o evaluare exactă a volumului de apă subterană, a calităţii ei, a impactului asupra solurilor, a asigurării ferme din partea savanţilor că satele şi oraşele, comunităţile locale nu vor rămâne fără de apă potabilă – înainte de a decide pro sau contra irigării. Se cer investigaţii ştiinţifice noi, cu participarea experților internaționali, și numai după ce vom avea un studiu onest şi complex bazat pe principiile utilizării durabile a resurselor acvatice din subteran, vom putea relua discuțiile publice pro sau contra irigaţiei.
În lipsa studiului Academiei de Ştiinţe e prematur să facem lobby sau să forţăm factorii de decizie să aprobe o decizie cu consecinţe imprevizibile pentru milioane de cetăţeni...
Însă, în stil mafiot, şeful statului a bătut cu pumnul în masă şi a obligat Guvernul să emită o hotărâre, care să legifereze o uriaşă crimă împotriva generaţiilor prezente şi viitoare. După ce a sfidat argumentele ecologiştilor şi avertismentele Academiei de Ştiinţe, primul ministru şi-a permis să facă propagandă, declarând că au promovat „un proiect revoluţionar”.
Ca președinte al Mișcării Ecologiste din Moldova, m-am văzut obligat să fac următoarea Declaraţie: „Acesta nu este un proiect revoluționar, dar un proiect criminal, bolșevic și populist. Igor Dodon, în goana după populism și voturi, a promis că va oferi acest drept unora, ca să scoată apă din subteran pentru irigare. Prin această decizie nu se rezolvă nici una din problemele de combatere a secetei. Dodon ar fi trebuit, pe durata mandatului lui, să contribuie măcar cu 1% anual la împădurirea teritoriului. Și dacă începea să împădurească malurile râurilor mici ar fi văzut că seceta nu avea asemenea impact asupra ecosistemului. Este o crimă care lovește în generațiile viitoare. Iar autorul acestei crime este nimeni altul decât Igor Dodon, șeful statului. El a forțat Ministerul să elaboreze acest Regulament, contrar deciziei Academiei de Științe, care a spus foarte clar că nu trebuie să ne atingem de resursele de apă din subteran. Președintele RM nu a ținut cont și a mers peste aceste propuneri rezonabile și a luat o decizie absolut catastrofală pentru ziua de mâine și poimâine a R. Moldova. Timp de patru ani Igor Dodon a scuipat de zeci de ori în fața societății moldovenești, iar acum a scuipat în fântâna Republicii Moldova”.
Miercuri
Lucrez la materialul despre Primul Parlament şi săptămâna fierbinte înainte de proclamarea Independenţei faţă de imperiul sovietic din 27 august 1991. Constat cu surprindere că s-au scurs 29 de ani, dar nu avem niciun studiu documentat, ştiinţific, amplu despre tot ce a însemnat Mişcarea de Eliberare Naţională şi Primul Parlament. Nicio sinteză, nicio monografie a procesului complex, care a antrenat intelectualitatea românească din Basarabia şi masele largi pentru revendicarea drepturilor democratice şi naţionale în perioada de renaştere 1985-1992. Doar cioburi şi cioburi împrăştiate în mass-media şi eforturi singulare ale unor deputaţi şi oameni de creaţie de a vorbi de un timp al renaşterii naţionale. Sunt convins că acoperirea cu uitare a Mişcării de Eliberare Naţională şi nevalorificarea acestei pagini glorioase nu e întâmplătoare după cum nu a fost întâmplătoare nici arderea Declaraţiei de Independenţă în aprilie 2009.
Cunosc că foarte mulţi cetăţeni vor să afle de ce obiectivele Mişcării de Eliberare Naţională nu au avut finalitate, iar orientarea trasată de Declaraţia de Independenţă faţă de imperiul sovietic a fost deviată şi inversată. Sper ca răspunsul meu să aducă ceva lumină şi să provoace o dezbatere cât mai argumentată.
Să nu-şi facă nimeni iluzii că în urma prăbuşirii Uniunii Sovietice, Rusia imperială a renunţat la teritoriile ţărilor, care şi-au proclamat independenţa faţă de Moscova. Scenariul ei pentru spaţiul post-sovietic nu a fost unul paşnic şi de bună vecinătate, ci de stopare a oricăror forme de dezvoltare civilizată, creând în statele independente focare de instabilitate, enclave rebele, dezmembrare teritorială şi transferarea nomenclaturii comuniste şi a clanurilor mafiote locale în conducerile „naţionale”. R.Moldova constituia un dosar separat pentru Kremlin, deoarece scăpată de la legătură, se putea reîntoarce în orice moment la Patria-Mamă – România. Serviciile de inteligenţă ale Rusiei prognozau inevitabilitatea Unirii timp de un an după Declaraţia de Independenţă şi aveau misiunea să blocheze urgent procesul paşnic de unificare a românimii de pe ambele maluri ale Prutului. Imediat, pe 2 septembrie 1990 apare autoproclamata „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană”, iar provocările organizate de „celule secrete” se ţineau lanţ. Cunoşteam, mă refer la deputaţi, că armata a 14-a instruia şi înarma „batalioane de voluntari” pentru a declanşa un război împotriva Chişinăului, dar conducerea mai spera că aderând la ONU, vom avea o protecţie internaţională.
Noi, deputaţii români, care auzeam prea bine zăngănitul armelor ruseşti la Nistru, am spus de zeci, dacă nu de sute de ori, că singura protecţie reală este Unirea imediată şi necondiţionată cu România. Când se vor deschide arhivele secrete ale KGB, vom vedea foarte clar că Federaţia Rusă a declanşat războiul împotriva R.Moldova cu scopul: 1. Dezmembrarea teritorială şi crearea enclavelor ruseşti la Tiraspol şi Comrat; 2. Decapitarea Mişcării de Eliberare Naţională şi readucerea deplină la putere a nomenclaturii ruseşti cu paşapoarte moldoveneşti; 3. Dizolvarea înainte de termenul legal (1995) a Primului Parlament.
Aceste obiective strategice stabilite de serviciile ruseşti au fost îndeplinite, iar Presedintele Dumei de stat Ghenadii Selezniov, aflat într-o vizită oficială la Chişnău în 2001, se lăuda că Federaţia Rusă a declanşat războiul în 1992 pentru „a opri unirea R.Moldova cu România”.
Aducerea masivă a agrarienilor şi socialiştilor la putere în februarie 1994 a fost rezultatul direct al războiului declanşat de Rusia împotriva R.Moldova în 1992. Toate celelalte procese politice, economice, sociale şi demografice care derulează timp de un sfert de veac, ruinând definitiv R.Moldova sunt consecinţele şi derivatele războiului ruso-moldovenesc din 1992.
Joi
În zori deschid fereastra de la balcon şi aud vocea de înger a mamei şi văd Piaţa Marii Adunări Naţionale din 27 august 1991. Încerc să aduc atmosfera de atunci în textul de mai jos, pe care l-am întitulat: „Picături dintr-o ploaie divină”
La 27 august 1991, după votul istoric din cadrul şedinţei solemne, trăiam din plin euforia desprinderii de imperiul răului şi îmi scăldam ochii înlăcrimaţi de bucurie în valurile de sute de mii de oameni adunaţi în Piaţa Marii Adunări Naţionale. O lume luminoasă şi frumoasă la chip, cu mii de drapele tricolore, ne aştepta pe treptele Parlamentului să salute proclamarea Independenţei. Mulţimile vesele şi binevoitoare scandau de vibra atmosfera de sărbătoare – Independenţă, Independenţă, Independenţă! Moldovenii ne salutau călduros, întindeau mâinile, ne îmbrăţişau. La ieşirea din Parlament, nimerisem la câţiva paşi în spatele lui Alexandru Moşanu, Ion Hadârcă şi Mircea Snegur. Doamnele în haine naţionale aruncau flori în alaiul de deputaţi. În câteva minute, ne contopisem cu poporul extaziat şi devenisem o singură fiinţă. Fluviul de oameni ne purta mai mult pe sus decât pe jos, spre podiumul din inima Chişinăului.
Nici nu ştiu cum am ajuns la tribună, împreună cu colegii deputaţi. Înghesuit din dreapta şi stânga, m-am trezit la o margine de scenă. Acolo, abia m-am înălţat în vârful degetelor şi înaintea ochilor s-a deschis cea mai frumoasă şi strălucitoare imagine a poporului din care fac parte – un popor învăluit în flamurile tricolore, un popor demn, senin la chip, viu, luminos, zâmbitor şi liber. Ce frumuseţe de neuitat -- o icoană a românimii basarabene, o stampă de epocă pe care am pus-o în rând cu stampele marilor adunări de la Blaj (1848) şi Alba Iulia (1918). În acele clipe unice, trăiam la superlativ întâlnirea cu istoria, reîntoarcerea libertăţii pe pământul martirizat al Basarabiei româneşti.
Ţin minte foarte bine Ziua istorică de 27 august 1991 şi îmi reamintesc adeseori vocea de tribun a maestrului Ion Ungureanu, care a dat citirii Declaraţia de Independenţă, discursul cu reverberaţii testamentare a lui Mircea Druc, care a cerut întregului neam – unire, unire, unire români de pretutindeni, şi scandările îndelungate ale sutelor de mii de basarabeni – unire, fraţi români! Oricât de multă bucurie se revărsa în Piaţa Marii Adunări Naţionale – cuvântările pline de speranţă, aplauzele, lozincile scandate, atmosfera generală -- toate îmi lăsau impresia că poporul aştepta să ne reîntoarcem în Parlament. Să facem în aceeaşi zi şi pasul final – să votăm Declaraţia de Unire cu Patria-Mamă – România! Apoi, să ne reîntoarcem în Piaţă şi să încingem o Horă a Unirii de la Chişinău până la Bucureşti.
Vineri
Ziua de ieri, 27 august 2020, a fost o batjocură, o caricatură la adresa sutelor de mii de luptători pentru drepturile naţionale şi democratice din perioada 1985-1992. Duşmanii cei mai înverşunaţi ai Independenţei din anii renaşterii, ei care plângeau după Uniunea Sovietică, au adus elogii chinuite înaintaşilor, falsificând oribil conţinutul Declaraţiei de Independenţă. Măscăricii de la putere Igor Dodon, Zinaida Greceanâi şi Ion Chicu au continuat tradiţia lansată de agro-socialişti în 1994 de a falsifica spiritul şi conţinutul Declaraţiei de Independenţă, profanând zbaterile, lupta şi idealurile Mişcării de Eliberare Naţională.
Ziua de 27 august 2020, a fost o batjocură...
Mass-media aservită puterii a organizat o campanie dezgustătoare, siropoasă cu genericul – Iubesc Moldova! E cel mai prost exemplu cum poţi înstrăina cetăţenii de sentimentul înălţător de iubire de patrie. Le sugerez colegilor din mass-media aservită lui Igor Dodon ca următoarea campanie să aibă genericul – Iubesc kuliokul!
Deşteaptă-te R.Moldova şi reîntoarce-te Acasă după atâtea rătăciri din ultimul sfert de veac. Acasă totdeauna a însemnat şi înseamnă România!
Alecu Reniţă, deputat în Primul Parlament, Directorul revistei naţionale NATURA