Sos de pește foarte astringent și smochine umplute: descoperirea recentă în Pompei, de către arheologi, a unui snack stradal, a unei gherete de fast-food antic, din momentul erupției vulcanului Vezuviu, a readus în atenție regimul alimentar al romanilor și originile dietei mediteraneene, dar și explicația numelui pe care îl dăm azi unuia din cele mai importante organe din corp: ficatul.
Cotidianul italian La Repubblica a prezentat foarte ludic primele constatări și ipoteze, după ce noi săpături au scos la iveală în Pompei un thermopolium, un fast-food antic cu pereții decorați foarte viu cu reclame și reprezentări a ceea ce se putea comanda și mânca pe loc acolo, în grabă, direct în stradă.
Romanii erau în același timp „gurmanzi și mâncăcioși”. Existau și taverne cu mese și scaune, cu prețuri mai mari decât la fast-food, iar acolo chelnerițele erau căutate a fi exotice, sau cât de frumoase, relația lor cu clienții fiind deseori ambiguă, iar asta era deseori figurat în picturi care împodobeau pereții la intrare (vezi foto) și care promiteau cu totul altceva ca supliment. Petronius în Satyricon ne-a lăsat mărturii explicite despre asemenea locuri.
Ce își luau romanii de pe stradă, așa rapid, cum cumpărăm noi covrigi, plăcinte sau șaorma? Nu limbi de ciocârlie în aspic, cum ne-am aștepta în virtutea legendelor și literaturii populare, dar totuși snack-uri care, deși rapide, azi ni s-ar părea elaborate și sofisticate.
Cât despre asemenea thermopolia, cum e cel nou descoperit, aflăm din La Repubblica, ei bine numai în Pompei erau peste 100! Pe lângă lucruri foarte simple, precum felii de pâine crocantă, abia unse cu ceva, de tip focaccia, și vin la pahar (la cupă), se puteau cumpăra felurite bunătăți și antreuri pentru care se folosea faimosul sos de pește astringent numit garum, asemănător sosului englezesc de tip Worcester de azi și despre care poetul Marțial a scris ca despre o minune incomparabilă.
Pâinea se făcea în zeci de feluri și se mai vindeau specialități complicate precum smochine umplute cu nuci și piper, sărate în exterior și fripte în miere cu mirodenii.
Și așa se face că acolo, printre atâtea feluri rapide sau sofisticate, unele premergătoare hamburgerilor cu foie gras, o delicatesă foarte populară era ficatul umplut (cu smochine). Căci numele de azi al ficatului, cum se știe și cum am mai amintit, vine de la o metaforă culinară, în toate limbile romane, dar și în unele din cele slave: ficatul nostru, fegato, foie (gras), vine din latinescul “ficatum”, din expresia dispărută: “(iecur) ficatum” = ficat “umplut cu smochine” = ficatum. Căci “ficatum” nu e altceva decât farsa smochinelor, de la “fica”, “figa”, smochină.
Ficatul roman și al nostru este așadar o metaforă culinară perfect echivalentă cu cea care a dat în rusă печень (ficatul bun de copt, de mâncare). Ficatul e așadar ceva moale, bun de mâncat după ce a fost copt, fript, umplut (ficatum) cu smochine.
Lava vulcanului i-a acoperit brusc pe mâncăcioșii de atunci, odată cu multe secrete de bucătărie, dar pe lângă numele ficatului ne-a mai rămas ceva de la ei: arta de a-l tortura și umple cu tot ce găsim și bem.
