Născut la 5 aprilie 1975, în Balatina, Glodeni. Licențiat în jurnalism, Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Fondator și director al Casei de producții CAT Studio, project manager New Media Incubator, corespondent în Republica Moldova pentru Reuters, Antena 1 și Antena 3. Începând cu 1997 a activat în diferite poziții, de la reporter până la director de știri și producător general la mai multe televiziuni din Moldova: Jurnal TV, Prime, PRO TV, NIT, MIR, Aici TV, Moldova 1.
A fost corespondent de țară al televiziunilor Realitatea TV (București) și 1+1 (Kiev). De-a lungul anilor a avut colaborări cu France Presse, Associated Press, BBC, CNN, ARD, Pervîi Kanal. Actualmente este instructor al cursului Jurnalismul TV la SSAJ.
Luni
Am dus-o pe mama la un laborator privat să-și facă testul Covid, pentru că a doua zi urma să mergem la Iași. În ajun sunasem la acel laborator, iar la telefon domnișoara mi-a comunicat că pentru teste rapide ei nu fac programări, dar mi-a spus să nu-mi fac griji – rândurile nu sunt mari. Ajungem în curtea clinicii. Câteva zeci de oameni lipiți unii de alții, îmbulzeală, haos. Întreb cine e ultimul. Aștept ca cineva să prindă rând în urma mea și merg în mașină, pentru că afară e frig și vânt. După mai bine de o oră, în ușa centrului apare o angajată a clinicii cu propunerea să fie lăsați în față cei care vor să-și facă testul PCR, pentru că acela durează mai mult, iar unii dintre ei au bilete de avion pentru a doua zi.
Cei ca noi, veniți pentru un test rapid antigen, s-au indignat, pentru că nu le surâdea deloc ideea să mai stea câteva ore în frig, lăsându-i în față pe unii veniți în urma lor. Plus la toate, deși la telefon mi s-a spus că nu se fac programări, au început să apară și persoane care pretindeau că s-au înscris la telefon și au primit confirmare pentru o anumită oră.
Într-un târziu, punându-mă eu la propriu cu ale mele 100 de kile în fața debandadei, reușesc să o fac pe mama să intre. În mașină, în drum spre casă, mama care de obicei mă critică atunci când eu îmi vorbesc conaționalii de rău, de data asta îmi dă dreptate – moldovenii sunt incapabili să se autoorganizeze pentru că cei mai mulți dintre ei au fost crescuți la colhoz.
Marți
Mergem la Iași. Mamei îi expiră în curând pașaportul românesc și trebuie să-și facă unul nou. În plus, de un an de când a început pandemia nu a ieșit din Chișinău. De ziua ei, la sfârșit de martie, i-am promis o escapadă. Vine cu noi și Dariana, fiica mea de 14 ani, și ea obosită de restricții, și ea dornică să mai evadeze din monotonia pandemică. Ajungem în vama Leușeni. Nicio mașină. Doar un câine plictisit stă întins fix pe linia STOP înainte de controlul de pașapoarte. Polițistul de frontieră și vameșul și-au făcut treaba exemplar, astfel încât peste doar câteva minute eram deja de cealaltă parte a Prutului.
La Albița trecem la fel de fulgerător. În sinea mea mă gândesc: „Măcar atâta lucru bun au făcut resticțiile astea de circulație – au redus cozile din vămi”. La Serviciul de Pașapoarte Iași, în jurul căruia de obicei roiau sute de moldoveni, altă surpriză plăcută – nu era nimeni. Polițistul de la intrare ne-a întrebat cu ce problemă am venit. I-am răspuns că avem programare peste o oră. S-a uitat prin acte ca să se asigure că avem dosarul complet și ne-a condus la ghișeu, unde un coleg de-al său, un tânăr de douăzeci și ceva de ani, foarte amabil, s-a ocupat de formalități. Nu a durat mai mult de un sfert de oră. Tânărul ofițer ne-a anunțat că pașaportul va fi gata într-o săptămână.
Cine a avut vreodată de-a face cu birocrația românească îmi va înțelege plăcuta surprindere...
Cine a avut vreodată de-a face cu instituțiile statului român și cu birocrația românească îmi va înțelege plăcuta surprindere. Cea mai fericită de ritmul senzațional de rapid cu care se rezolvau problemele în acea zi era Dariana – ea își dorea să ajungă cât mai repede la Palas Mall. Am remarcat cu toții modul exemplar în care ieșenii respectă regula purtării de măști, și în spațiile închise, și în stradă. Câteva ore de shopping, un prânz pe terasă cu superbul view spre Palatul Culturii, o plimbare pe pietonală, o scurtă vizită la Mitropolia recent renovată, câteva poze și pornim înapoi spre casă.
La întoarcere am fost din nou singura mașină la Albița, astfel încât controlul de pașapoarte și cel vamal au durat la propriu mai puțin de două minute. Traficul până la Chișinău a fost mai aglomerat decât dimineața, la plecare. Nu ne grăbeam însă nicăieri, am profitat de drum pentru ca bunica și nepoata să comunice direct, nu la telefon, lucru care în ultimele 12 luni le reușește mai rar decât înainte.
Miercuri
Urmăresc cu dezgust ședința parlamentului. Nu pot scăpa de sentimentul că guvernanții ne au de proști. Un guvern în demisie, fără drept de inițiativă legislativă, vine să-i ceară unui parlament cu o legitimitate îndoielnică împuterniciri de a introduce stare de urgență, care prevede limitarea mai multor drepturi și libertăți, fără măcar să specifice care este planul de acțiuni pe care intenționează să le întreprindă. Senzația de greață pe care mi-o provoacă această ședință este accentuată de limbajul suburban al unor deputați și de vocabularul de pușcăriaș rus, etalat de la tribuna centrală a parlamentului de președintele comisiei juridice, pentru numiri și imunități, socialistul Vasile Bolea, tot el candidat la funcția de judecător al Curții Constituționale. Nu știu de ce mă mai mir. Fiecare popor își merită conducătorii. Sunt sigur că mare parte din cei cu care am interacționat luni, în îmbulzeala din curtea laboratorului de analize Covid s-au distrat copios, auzindu-i pe aleșii lor cum se bălăcăresc fix ca la ușa cortului.
Joi
Ies din casă, fără să știu dacă încalc sau nu vreo prevedere a stării de urgență, instituite cu o zi mai devreme, pentru că acele prevederi urmau să fie stabilite și anunțate abia spre seară. La intrare în curtea blocului meu, pe locul unde timp de ani de zile a fost o gheretă, văd un morman de bolovani, bucăți de beton și armatură. Printre ruine mișună copii de câțiva ani, terenul de joacă al cărora este la vreo doi metri distanță. Deschid site-ul preturii Botanica, găsesc o postare de câteva zile în urmă prin care instituția se lăuda cu această demolare.
Sun la Pretură, îi avertizez că dacă vreun copil pățește ceva printre acele ruine, funcționarii responsabili ar putea face pușcărie pentru asta. Secretara care mi-a răspuns la telefon mi-a promis că va transmite informația după competență. Asta nu a sunat însă foarte promițător. Am făcut câteva poze și i le-am trimis primarului general Ion Ceban. Edilul mi-a confirmat recepționarea informației și m-a rugată să-i comunic dacă situația nu se rezolvă în câteva zile.
Vineri
Sunt trezit de dimineață de zgomotul unui motor de tractor. Mă uit peste geam. Pe locul mormanului de bolovani, beton și armatură de la intrarea în curte – teren neted și curat. Cobor până în curte să fac o poză pe care să i-o trimit din nou primarului, cu mulțumirile de rigoare pentru implicarea directă în soluționarea problemei unor citadini. În același timp îmi dau seama că oricât de bine intenționat și de activ ar fi un primar, nu are cum să intervină în fiecare caz concret, iar subdiviziunile teritoriale ale primăriei ar trebui să funcționeze altfel decât în bază de șuturi.
E vineri. E ziua în care în ultimele patru luni fac o emisiune la Cotidianul TV. Am ales să reanimez denumirea proiectului meu de autor, cu care m-am lansat în televiziune în îndepărtatul 1997 – „Bârna din ochi”. Nu este un interviu, este o discuție liberă și degajată cu oameni care îmi sunt interesanți mie și despre care cred că i-ar fi interesanți publicului. Am primit și critici pentru că adopt ținute vestimentare mai puțin elegante și îmi îndemn și invitații să vină la blugi, nu la sacou și cravată. Primesc însă încurajări de la oamenii care apreciază că nu-mi citesc întrebările de pe foi, telefon, laptop sau tabletă, că ne tutuim cu invitații cu care ne cunoaștem de mult timp și nu ne forțăm să fim falși prin a ne dumnevostri.
Invitatul din această săptămână este profesorul universitar Nicolae Osmochescu, un intelectual de o mare valoare, pentru care am un respect deosebit. Pe lângă constituționalist, domnul Osmochescu este și un interlocutor foarte interesant. Îmi dedic o bună parte a zilei pentru a mă informa despre subiectele pe care vreau să le pun în discuție. Chiar dacă nu sunt jurist, în fața domnului profesor nu pot să apar ca un student care nu s-a pregătit de examen. La sfârșitul emisiunii îi rog pe invitații mei să spună un banc, iar eu le dau unul la schimb. Mi se pare potrivit să închei cu un zâmbet o discuție serioasă și o săptămână încordată.