„Un dar făcut posterității”: Cei patru fotografi ai Holodomorului

Dacă lucrurile ar fi mers după cum doreau bolșevicii, povestea Holodomorului nu ar fi fost niciodată spusă.

În nerușinata lor intenție de a înfățișa o imagine idealizată a Uniunii Sovietice în țară și în străinătate, liderii URSS au făcut tot posibilul pentru a elimine știrile despre devastatoarea foame provocată cu bună știință de partid și orchestrată de dictatorul sovietic Iosif Stalin, catastrofă umanitară care a ucis aproximativ 4 milioane de ucraineni în anii 1932 și 1933. Autoritățile comuniste au forțat țăranii din Ucraina să adere la cooperativele agricole de producție, rechiziționând cerealele și alte produse alimentare.

Chiar și atunci când, în cele din urmă, lumea a aflat ce se întâmplă, Moscova s-a străduit neîncetat să minimalizeze situația, negând cu vehemență foametea și depunând, pe de altă parte, toate eforturile să se asigure că probele fotografice ale tragediei au fost fie confiscate, fie distruse. Cu toate acestea, câțiva fotografi au reușit să sfideze autoritățile sovietice, surprinzând pe peliculă ororile Holodomorului.

Unele fotografii au fost făcute clandestin de străini, în special de Alexander Wienerberger, James Abbe și Whiting Williams. Fotografiile lor au fost publicată ulterior în Occident și au fost considerate o probă vizuală importantă a acestei tragedii umane, în sprijinul mărturiilor depuse deja de Gareth Jones sau Ewald Ammende, printre alții.

Alte imagini care înfățișează impactul foametei au fost realizate de fotografi locali precumMykola Bokan și au rămas necunoscute mulți ani.

Acum, aceste fotografii cândva interzise pot fi văzute online de oricine, grație unei baze de date unice alcătuite de cercetători.

Lana Babij, din SUA, și colegii ei, Anastasia Leshchyshyn și Daria Glazkova, la biroul din Toronto al Holodomor Research and Education Consortium, un proiect al Institutului canadian de studii ucrainene (CIUS) de la Universitatea din Alberta, au pus la punct o galerie de aproximativ 100 de fotografii.

Prezentate pentru prima dată laolaltă, aceste imagini oferă o descriere vizuală înfricoșătoare a modului în care foametea a distrus viețile a nenumărați ucraineni.

Având în vedere că cercetările despre Holodomor au fost adesea subminate de fotografiile folosite ca ilustrații dar care nu aveau nicio legătură cu subiectul, cercetătorii au depus eforturi pentru a autentifica fiecare imagine și pentru a oferi povestea din spatele fiecărei fotografii publicate.

Pe parcursul muncii lor, au descoperit chiar fotografii care au fost pierdute sau uitate de zeci de ani, unele fiind publicate pentru prima dată.

De asemenea, au fost oferite informații detaliate despre fotografi și munca lor, iar propriile observații ale acestora asupra evenimentelor oferă informații fără egal în legătură cu ororile la care au asistat.

Alexander Wienerberger (1891–1955)

Colecția de fotografii despre Holodomor a lui Alexander Wienerberger oferă probabil cele mai vii și mai detaliate dovezi vizuale ale foametei pe care sovieticii au încercat să o ascundă cu atâtea eforturi.

Inginer chimist austriac care a petrecut aproape două decenii lucrând în URSS, Wienerberger a fost însărcinat să administreze o fabrică în Harkov în 1932.

La scurt timp după sosirea sa, impactul devastator al Holodomorului a devenit vizibil pe străzile orașului.

Înarmat cu o mică și simplă cameră germană Leica II, a petrecut luni întregi fotografiind în secret victimele foametei.

Zonele rurale fiind devastate de colectivizare, mulți dintre cei înfometați erau țărani care fugiseră în masă la Harkov, care era atunci capitala Ucrainei sovietice.

Plecaseră acolo în speranța că vor primi de lucru și de mâncare, dar nu au găsit în cele din urmă decât moartea.

Deși Wienerberger a trăit departe de epicentrul foametei din inima rurală a Ucrainei, fotografiile sale oferă o idee despre amploarea apocaliptică a catastrofei.

Însoțite adesea de descrieri întunecat-ironice și obsedant de evocatoare, aceste imagini surprind haosul migrațiilor țărănești în masă în căutare de hrană, grupuri răzlețe de copii fără adăpost, înfometați, bătând străzile orașului și cadavre emaciate de foame la marginea drumului.

Wienerberger a fost profund emoționat de ororile la care a asistat și din scrierile sale reiese că s-a străduit din greu să se împace cu ceea ce a văzut.

„La ridicarea cadavrelor, aveau loc scene care ar fi înghețat sângele în vine oricărui om fie el și semicivilizat”, a scris el. „Bebelușii morți erau smulși de la mamele lor care urlau, bebelușii vii erau luați de la sânii uscați ai mamelor moarte; copii care țipau și gemeau”.

Fotografiile lui Weinberger ilustrează, de asemenea, grafic degradarea vieții în Ucraina comunistă din anii 1930 și își exprima deseori disprețul față de sistemul sovietic, pe care îl descria ca pe o „putere a infernului” care a transformat o țară înfloritoare, în care abundau roadele pământului, „într-o ruină. "

„Ceea ce Wienerberger a captat cu atâta pregnanță - o dimensiune pe care poate o ignorăm chiar și astăzi - nu este doar agonia victimelor, ci și nivelul de colmar al vieții de la acea vreme”, spune Babij. „[Este] un mediu aglomerat de moarte, morți și inși fără adăpost - rezidenții înșiși luptând să supraviețuiască și să dea o semnificație acestui infern”.

Consternat de grozăvia vieții de zi cu zi din Harkov, Wienerberger s-a întors în Austria dezgustat în 1934, dar nu înainte de a aranja ca fotografiile sale să fie expediate în siguranță înapoi la Viena prin poștă diplomatică.

La întoarcerea acasă, el s-a asigurat că pot vedea și alții ce se întâmplă în Ucraina, inițiind aproape imediat o serie de prelegeri despre experiențele sale în Uniunea Sovietică. El și-a prezentat la aceste evenimente fotografiile pe tema foametei din Ucraina și ulterior a permis ca imaginile sale să fie folosite pentru propaganda anti-bolșevică.

Fotografiile necreditate ale lui Wienerberger au fost folosite și ca ilustrații de Ewald Ammande într-o carte pe care a publicat-o în efortul de a scoate în evidență ce se întâmpla în Ucraina. El a prezentat, de asemenea, un album semnat cu fotografiile sale arhiepiscopului romano-catolic de Viena, cardinalul Theodor Innitzer, ca un gest de apreciere pentru eforturile acestuia de a obține un ajutor umanitar pentru a contracara Holodomorul.

Cu toate acestea, toate eforturile de a declanșa alarma au eșuat. În fața liderilor URSS care negau cu vehemență, comunitatea internațională nu a fost dispusă să înfierbânte un climat geopolitic deja volatil, astfel încât nu a fost trimis niciodată ajutor extern Ucrainei.

Fotografiile lui Wienerberger au intrat ulterior în umbră câteva decenii, dar în ultimii ani li s-a acordat din nou atenție. Descriindu-i fotografiile ca pe „un remarcabil dar făcut posterității”, Babij spune că echipa sa de cercetare a recuperat acum o selecție extinsă a acestor imagini, dintre care multe „erau anterior nepublicate și necunoscute”.

James Abbe (1883-1973)

James Abbe a fost un fotograf profesionist care și-a făcut mâna fotografiind stelele teatrului și ale marelui ecran în anii 1920.

Ulterior a devenit interesat de fotoreportaj și a câștigat recunoaștere pentru fotografierea unor personaje precum Adolf Hitler, Benito Mussolini și Francisco Franco.

În 1932, a dat lovitura cu fotografia unui Stalin surâzător la Moscova după ce s-a dus cu familia în Rusia, într-o călătorie de documentare.

După o ședință foto care a depășit cu mult timpul alocat, pare să fi făcut o impresie bună asupra dictatorului sovietic.

O fotografie din această sesiune a devenit celebră, fiind folosită pentru a infirma zvonurile despre moartea lui Stalin, care circulaseră pe scară largă la acea vreme.

Ar putea ca acesta să fi fost motivul pentru care autoritățile par să fi avut încredere în el, fiindu-i astfel mai ușor să surprindă scene autentice ale vieții sovietice în timpul unei aparente cooperări cu agenția locală Soyuzfoto.

În calitate de fotograf străin care lucra cu permisiunea sovieticilor dornici să aibă o bună imagine externă, Abbe a ajuns în mod firesc să vadă câteva dintre proiectele de vitrină ale URSS și chiar a recunoscut că a fost impresionat de unele dintre realizările tehnice pe care le-a văzut.

„Îmi venea să mă grăbesc la biroul de telegraf și să-i transmit o telegramă lui Stalin să-l felicit că a industrializat cu succes Uniunea Sovietică", a spus el după ce a vizitat stația și barajul hidroelectric din Nipru. Dar a mai menționat că hotelurile în care a cazat nu aveau de multe ori mâncare, pâine, ceai sau zahăr.

Ochiului său ager de fotograf nu i-au putut scăpa condițiile mizerabile de trai ale lucrătorilor care construiau grandioasele monumente dedicate progresului sovietic, și a avut frecvent probleme cu autoritățile pentru că făcea fotografii pentru care nu avea aprobare.

Cât timp i s-a permis să se miște relativ nestingherit, Abbe a reușit să fotografieze în secret multe subiecte interzise, precum cozile la alimente, jefuirea bisericilor și chiar înmormântarea celei de-a doua soții a lui Stalin, care s-a sinucis.

În timpul șederii sale de șapte luni, a întâlnit prima dată ororile Holodomorului când a ajuns la o gară din Harkov în vara anului 1932 și a fost șocat când a văzut locul inundat de oameni flămânzi care fugiseră din mediul rural în căutarea unui loc de muncă și alimente. „Iar aceasta era Ucraina”, scria el mai târziu despre experiența prin care trecuse. „Cel mai fertil teritoriu din întreaga vastă Uniune Sovietică!”

Abbe a fost arestat la scurt timp după ce i-a fotografiat pe acești țărani înfometați pe liniile ferate. Nu a fost prima sau ultima dată când a avut probleme cu autoritățile locale, care nu priveau cu ochi bun interesul său jurnalistic pentru subiectele sensibile.

Abilitatea fotografului de a se mișca printre oamenii obișnuiți sovietici, în timp ce socializa superficial cu elita comunistă l-a ajutat, de asemenea, să fie bine plasat pentru a înregistra diferențele puternice care se înregistrau în sânul a ceea ce era prezentat lumii întregi drept o societate progresistă, fără clase.

În timpul zilei, în orașele miniere pustii, el se întâlnea cu mulțimi de țărani înfometați plecați în căutarea hranei care „preferau moartea decât să lucreze la ferme colective sub conducerea partidului muncitorilor, soldaților și țăranilor”. Noaptea, deseori era invitat la masă de tot soiul de oficiali și „era imposibil să nu te întâmpine o masă care gemea de caviar, curcan prăjit, pui, pește rece de toate soiurile, produse de patiserie, chiar și cea mai rară dintre trufandale: friptură de mușchiuleț file. "

În cele din urmă, interesul neîncetat al lui Abbe pentru subiecte delicate a epuizat răbdarea sovieticilor și i s-a ordonat să-și facă bagajele și să plece după ce a mai fost prins o dată făcând fotografii neautorizate. Era prea mult!

Cu toate acestea, a reușit să scoată din țară pozele interzise, ascunzând negativele în pantalonașii fiului cel mai mic.

Aceste fotografii au oferit mai târziu oamenilor o imagine a ceea ce se întâmpla cu adevărat în Uniunea Sovietică atunci când Abbe le-a publicat într-o carte intitulată „Fotografiind Rusia” în 1934.

În ciuda caracterului șocant pe care-l au unele imagini, totuși, e vorba doar despre niște instantanee, care nu redau amploarea tragediei. Abbe însuși a recunoscut că nu a avut niciodată ocazia să fotografieze evenimente îngrozitoare, de pildă deportările în masă ale țăranilor în lagărele de muncă sau cadavrele pe care le-a întâlnit pe străzile orașului.

Whiting Williams (1878–1975)

Ca jurnalist și specialist în relații de muncă, era probabil inevitabil ca munca lui Whiting Williams să-l ducă în Uniunea Sovietică.

După ce și-a făcut un nume pretinzând că este muncitor obișnuit și publicând reportaje sub acoperire de la minele și fabricile de oțel din Statele Unite, nu a trecut mult timp până când a călătorit și la Donbas, în Ucraina sovietică, pentru a monitoriza condițiile de muncă de acolo, la începutul primul plan cincinal al URSS, în 1928.

Deși era deprimat de viața sumbră a celor mai mulți muncitori sovietici, deziluzia sa s-a transformat într-o groază absolută în 1933 când s-a întors din curiozitate pentru a afla cum trăiau cei pe care i-a întâlnit cu cinci ani înainte.

„Peste tot, bărbații și femeile se gândeau la un lucru, iar acel lucru era pâinea”, scria el despre persoanele înfometate pe care le-a întâlnit pe străzile orașelor sau le-a văzut zăcând în șanțuri.

În ciuda faptului că era secondat o gardă oficială, care, după cum spunea fotograful „mă înnebunește”, Whiting a reușit să facă instantanee secrete ale acestor vremuri tulburătoare. A fost deosebit de impresionat de hoardele de copii fără adăpost și flămânzi pe care i-a văzut peste tot în orașele ucrainene. Spunea despre ei că „trăiesc și mor ca niște animale sălbatice”.

Autoritățile adunau acești copii de pe străzi cu miile și Whiting a reușit să capteze dovezi vizuale ale unuia dintre aceste raiduri din Harkov.

Scriind în jurnalul său mai târziu, el își amintea că localnicii i-au spus că uneori nici măcar nu erau duși la orfelinate supraaglomerate, ci pur și simplu scoși din oraș și eliberați înapoi pe câmp. „Și o dată, cel puțin”, a scris el, „trei vagoane umplute cu băieți au fost duse în depou și uitate acolo vreme de trei zile. Când, în cele din urmă, cineva le-a descoperit, nu mai era în viață niciunul dintre copii”. După ce și-a încheiat călătoria de două săptămâni în Ucraina, Whiting era bântuit de ce a văzut și a considerat că este esențial să informeze opinia publică în legătură cu ceea ce se întâmplă acolo.

După ce a scris un articol cu fotografii destinate publicării, a fost uimit când a constatat că i-a fost respins de revistele americane care-i publicaseră fără probleme reportajele anterioare. Într-o perioadă în care Washingtonul se gândea să stabilească relații diplomatice cu Moscova, un redactor i-a spus că nu vor să „exagereze” cu povești „nefavorabile” despre Uniunea Sovietică.

Mulțumită ajutorului cunoscutului său James Abbe, care, de asemenea, a întâmpinat o rezistență aprigă pe când încerca să-și publice fotografiile, Whiting a convins în cele din urmă un săptămânal britanic să-i difuzeze reportajul. Acest articol este considerat acum de către cercetători ca fiind prima dovadă fotografică din presa internațională pe tema foametei ucrainene.

Nu a primit răspunsul pe care îl aștepta.

Potrivit lui Babij, explozivul reportaj scris de Whiting în legătură cu condițiile din Ucraina a fost „ignorat ca senzaționalist, pentru că nu existau în SUA informații care să-l confirme”. La acea vreme, spune ea, Walter Duranty, influentul corespondent al New York Times la Moscova, „se făcea ecoul” propagandei sovietice - raportând despre „cea mai bună recoltă din 50 de ani!” - în timp ce oamenii mureau de foame în stradă. Contribuția lui Whiting la dezvăluirea a ceea ce s-a întâmplat în Ucraina a fost adesea trecută cu vederea în deceniile următoare, iar cercetătorii proiectului speră să remedieze acest lucru cu o colecție detaliată a fotografiilor și scrierilor referitoare la viața și opera sa.

Mykola Bokan (1881–1942)

În timp ce Wienerberger, Abbe și Whiting sunt descriși de Daria Glazkova drept „străini” în sensul că erau „străini care au remarcat [Holodomorul] fără a trece prin greutățile pe care le-a trăit populația locală”, familia lui Mykola Bokan a fost sever afectată de foamete.

La fel ca mulți ucraineni, Bokan și cei șapte copii ai săi au început să facă foamea după declanșarea crizei economice în 1932. Nimeni nu-l putea plăti ca fotograf profesionist, nu avea din ce să trăiască.

Dar a dat instrumentelor meseriei sale o bună întrebuințare, documentând vremurile cumplite trăite de el și familia sa.

Una dintre cele mai mișcătoare fotografii ale sale îi arată mâncând o cină improvizată cu legenda „300 de zile (trei sute!) Fără o bucată de pâine până la o cină mizerabilă”.

Ulterior, Bokan a alcătuit un jurnal al experiențelor sale, cu fotografii ca ilustrații, iar relatarea sa despre evenimente arată impactul devastator pe care foametea l-a avut asupra acestei familii ucrainene obișnuite.

Când foamea a început să-i nu le mai dea pace, Bokan l-a obligat pe fiul său cel mare, Volodimir, să plece de acasă pentru a încerca să se descurce singur. Băiatul nu a acceptat să plece cu ușurință. El a spart ferestrele la casă și i-a amenințat în toate felurile înainte să poată fi convins să plece. Bokan va descrie mai târziu soarta fiului său ca pe o viață care a degenerat în „cerșetorie, tâlhării și huliganism”.

Mai târziu, în vara anului 1933, familia Bokan nu mai văzuse pâine pe masă de 10 luni. Un alt fiu, Konstantin, a murit de epuizare din cauza muncii la o fermă colectivă. Avea doar 22 de ani. La fel ca multe alte experiențe, Bokan s-a ocupat cu sârguință de înregistrarea pierderii sale, fotografiind chiar locul unde murise fiul său.

„În două luni de muncă la ferma colectivă, fiul meu a primit un loc de veci, o groapă și un dric către cimitir - atât a câștigat”, a scris el.

Perspectiva personală a lui Bokan asupra tragediei Holodomorului nu a apărut până în 2007, când cercetătorii au dat de imaginile sale în arhiva locală a serviciului de securitate SBU din Cernihiv (Cernigău).

Fotografiile au făcut parte dintr-un dosar penal al fotografului. Fiind membri ai unei secte religioase, el și fiul său, Boris, au fost arestați în 1938. Ulterior au fost condamnați și trimiși într-un lagăr de muncă pentru „activitate contrarevoluționară”. Bokan a murit înainte de a-și încheia cei opt ani de condamnare, în 1942, la trei ani după Boris.

Bezna dezinformării

La fel ca fotografiile lui Bokan, multe dintre celelalte imagini compilate de cercetătorii din Toronto dispăruseră, de asemenea, nevăzute de zeci de ani și se speră că această pagină de net va deveni o resursă vitală pentru cei care cercetează Holodomorul.

Întrucât este un subiect sensibil, care a fost deturnat de zeci de ani de propagandă și dezinformare comunistă, cercetătorii au adăugat, de asemenea, mai multe fotografii care nu au absolut nimic de-a face cu foametea ucraineană din 1932-33.

Aceste imagini ale foametei din 1921-1923 din Rusia și Ucraina au fost adesea folosite în mod greșit pentru a ilustra lucrările despre Holodomor, în detrimentul cercetărilor pe această temă.

„Cei care au încercat să aducă în discuție Holodomorul și publicul larg au tendința să continue reciclarea aceluiași amestec nediscriminatoriu de fotografii legitime și altele extrem de emoționante însă fără legătură cu Holodomor, chiar și până în prezent”, spune Babij. „Este destul de cunoscut faptul că în anii 1980 au apărut câteva publicații în limba engleză care neagă Holodomorul. Ele au devenit destul de populare - iar parte din argumentele pe care se bazează este că s-au folosit fotografii din anii 1920 și altele de origine suspectă ca dovezi fotografice ale Holodomorului".

În încercarea de a elimina norii de dezinformare care acoperă încă subiectul, cercetătorii au inclus și aceste imagini care au fost folosite greșit sau legate incorect de foametea ucraineană, cu detalii despre adevărata lor origine.

Babij și colegii ei își propun, de asemenea, să actualizeze în mod regulat directorul Holodomor, adăugând mai multe fotografii autentice ale foametei și observațiile personale ale fotografilor, pe măsură ce acestea ies la iveală. Toate imaginile colectate, împreună cu informații detaliate de background și cele referitoare la drepturile de autor, pot fi vizualizate AICI.

Scris de Coilin O'Connor pe baza unui raport al lui Dmytro Dzhulay pentru serviciul ucrainean al RFE / RL.