„Mișcarea unionistă din Republica Moldova a beneficiat dintotdeauna de aportul unor intelectuali și s-a bazat pe voturile a aproximativ 10% din electorat. Acest electorat s-a fragmentat tot mai mult în ultimii ani, pe fondul diferendelor apărute între exponenții unionismului, care s-au divizat în formațiuni aflate în competiție. Tendința centrifugă s-a acutizat în timp și este foarte probabil ca nici la alegerile anticipate din 11 iulie forțele unioniste să nu se poată coagula”, scrie Mădălin Necșuțu pe veridica.ro.
Lucrurile arată de așa manieră încât, scrie jurnalistul, la redistribuirea voturilor s-ar putea să fie avantajate partidele de stânga care vor intra în Parlament (sunt patru), în detrimental celor de dreapta (care sunt doar trei). Autorul regretă totuși eșecul alianței dintre Partidul Unității Naționale și Alianța pentru Unitatea Românilor-Moldova, pentru că, în parlamentul de la Chișinău, AUR ar putea deveni ceea ce este UDMR la București: un partid mic, cu caracter etnic, dar care poate face diferența în multe situații. Mai ales că simpatia față de România este acum dincolo de Prut la cea mai ridicată cotă de la „Podurile de Flori încoace”. Numai într-un an, a crescut de la 34 la 44%. Potrivit lui Mădălin Necșuțu, la Chișinău, spre deosebire de București, nimeni nu reproșează AUR anti-europenismul sau naționalismul cu porniri extremiste, xenofobe și chiar provocatoare.
Fiind 1 Iunie, unele comentarii abordează chestiuni legate de locul copiilor în societate, din perspectivă istorică. Ovidiu Hațeganu publică un mini-studiu, bine documentat, pe G4Media, care se încheie cu o utilă identificare a generațiilor de copii de după 1900. Ar fi vorba de o „generație țăcută” (1919-1942), copii din interbelic, despre care se spune că ”au crescut în liniște”. Apoi epoca Baby Boomers (1943-1961), rezultat al unei explozii a natalității, adică „generația mișcărilor sociale, a răsturnării ordinii de până atunci, a persoanelor competitive, dispuse la efort”. Copiii din perioada 1962-1977 sunt o generație mai degrabă neglijată de părinți prea ocupați cu munca. Milenialii (1978-1997) sunt numeroși, extrem de adaptați la tehnologie „și nu-și explică viața (…)în afara ei. Sunt independenți, pot lucra în echipe multietnice, sunt adaptabili și în general nu păstrează locurile de muncă o viață, așa cum făceau bunicii și chiar părinții lor”. Ultima identificată în articol, generația Z, „este prima generație care a crescut cu acces la Internet și la tehnologia digitală portabilă de la o vârstă fragedă”. Au fost numiți „nativi digitali”. „Sunt mai preocupați decât generațiile mai în vârstă de performanța academică și de perspectivele de muncă. Sunt multitasking și (…) capabili să utilizeze mai multe dispozitive în același timp, fără nici o problemă”.
Pe republica.ro există azi textul unei reprezentante a milenialilor. Cristina Stoica spune : „cei ca mine sunt obișnuiți să stea în chirie pe timp nedeterminat, să împartă apartamentul cu alți oameni, să schimbe job-ul destul de des, să lucreze pe cont propriu, să aibă copii mult mai târziu” (e drept, a crescut mult și prețul locuințelor). Dar, scrie ea, „Până în 2025, milenialii vor reprezenta majoritatea forței de muncă, suportând toate costurile economice care vor veni după pandemie. (…) Milenialii sunt pregătiți să schimbe România în bine, trebuie doar lăsați să o facă.”
