Linkuri accesibilitate

NATO și UE în ajutorul lui Macron în Sahel


Emmanuel Macron în Nigeria, decembrie 2019

Macron obține un sprijin tehnic din partea NATO în războiul pe care Franța îl duce în Sahel de mai bine de opt ani.

După multe încercări, târguieli în culise, bluf și dezamăgiri nefăcute publice, Emmanuel Macron a reușit să obțină din partea NATO promisiunea unui sprijin concret, direct, în uriașul Sahel, întreaga zonă sub-sahariană care se întinde până în Sudan, mare cât o treime din Europa și care este de un deceniu câmpul unor permanente înfruntări între diferite grupări jihadiste și forțele guvernelor din regiune, sprijinite peste tot de Franța.

NATO și UE în ajutorul lui Macron în Sahel
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:54 0:00
Link direct

NATO s-a angajat să participe la o bază tehnică și logistică în Mali, care să adăpostească elicoptere, în special italiene, în scopul eventual al unor evacuări sanitare, și circa 500 de oameni din NATO Support and Procurment Agency (NSPA). Este prima oară că Franța obține un sprijin NATO pentru o operațiune pe care o conduce în afara granițelor sale.

NATO nu va participa însă la operațiuni de luptă. Permanentele misiuni și operațiuni militare franceze din Sahel, începute de Sarkozy, menținute de Hollande și continuate acum de Macron, n-au reușit până acum să atragă entuziasmul celorlalți europeni sau al NATO. În decembrie anul trecut, la summitul NATO, Macron a prezentat Alianței o cerere de o implicare directă în această zonă de influență francofonă compusă din mai multe foste colonii ale Franței din Africa.

Sahelul, zona deșertică extinsă pe teritoriul a cinci țări (Mauritania, Mali, Burkina Faso, Niger și Ciad), e controlat în bună parte de rebeli islamiști care aparțin fie nebuloasei Statului Islamic, fie Al-Qaeda. În unele din aceste țări se poate chiar spune că trupele franceze au rămas prezente practic încă de la independența lor. Ba chiar, una din țări, Ciadul, a rămas practic un stat clientelar al Franței.

Pentru Macron, care s-a investit personal în acest proiect militar, succesul este o chestiune de onoare. Prezența militară franceză a devenit însă din ce în ce mai greu de justificat, pe măsură ce apare limpede că situația e departe de a se ameliora și în vreme ce se înmulțesc acuzațiile de proiect neocolonial.

Încă de la începutul mandatului său, în 2017, Macron a căutat să-și atragă partenerii din NATO și din UE într-o vastă misiune militară în Mali, piesă centrală a ceea ce se numește colocvial „la Françafrique” regiunea care reconstituie limitele fostului imperiu colonial african al Franței, unde și astăzi se folosește franceza ca limbă oficială și unde Franța menține interese strategice.

Refuzat politicos de NATO și confruntat cu absența unor autentice structuri militare ale UE, Macron a fost nevoit să se întoarcă spre participarea voluntară a unor țări prietene.

NATO nu se va implica în operațiuni de luptă

O implicare militară directă a NATO a fost până acum considerată instituțional exclusă. Teoretic, carta NATO asigură în mod automat doar apărarea țărilor membre în caz de agresiune. Asta a permis, de pildă, ca NATO să își propună de îndată sprijinul Statelor Unite, în septembrie 2001, în momentul atentatelor de la New York. George Bush a refuzat însă atunci acel sprijin, din motive politice și de imagine, preferând ca SUA să intervină singură în Afganistan, unde a impus schimbarea regimului. Abia începând cu anul următor, 2002, NATO a fost invitat să se implice direct în Afganistan.

Până atunci, Alianța dusese o singură dată operațiuni militare, în 1999 împotriva Iugoslaviei, mai precis a Serbiei lui Miloșevici, pentru apărarea populației albaneze din Kosovo.

Ulterior, NATO avea să refuze să intervină în Irak, țara fiind în afara teritoriului țărilor membre și mai ales dat fiind că nici unul din membri nu fusese amenințat.

NATO a intervenit în schimb în Libia, în 2011. Intervenția NATO a asigurat atunci o zonă de interdicție de zbor deasupra Libiei, care a permis forțelor franceze și britanice, trimise de Nicolas Sarkozy și Tony Blair, să învingă rezistența militară libiană și să îl răstoarne pe dictatorul Muammar Gaddafi, cu consecințele resimțite până astăzi.

Din toate aceste motive, NATO e foarte reticent în a se implica în Africa sub-sahariană, fără a mai vorbi de lipsa de antrenare a militarilor din alte țări ale Alianței pentru un relief și condițiile la sol cum sunt cele din Africa, pentru care doar forțele speciale din Franța și Anglia, fostele puteri coloniale, sunt pregătite.

«Takuba» și participarea europenilor

În acest moment, Franța are în regiune așa-numita «Task Force Takuba», o desfășurare de trupe franceze și europene chiar în acele în țări din Sahel, în sudul Saharei, pentru a combate jihadismul, terorismul islamic. Macron ar fi dorit o importantă participare militară europeană în acea regiune pe care mulți o consideră încă doar grădina din spate a Franței.

În momentul de față, operațiunea Takuba, în deșertul din Mali, constă din 600 de oameni, jumătate francezi, iar jumătate fiind mici contingente de câteva zeci de oameni din țări UE precum Cehia sau Estonia. Ba chiar și România a anunțat anul trecut trimiterea a 45 de militari in cadrul forței internaționale conduse de Franța: Takuba.

Lui Macron îi este însă foarte dificil să-și recunoască eșecul în lupta împotriva jihadiștilor, care visează să creeze un uriaș stat islamic în Sahara, un Califat care să acopere Mali, Niger și Burkina Faso. În orice caz, e foarte probabil că nu vom vedea curând forțe NATO implicate activ, în numele Alianței, în operațiuni militare în Africa. Europa încă nu și-a rezolvat problemele de pe flancul de sud.

  • 16x9 Image

    Dan Alexe

    Dan Alexe, corespondentul Europei Libere la Bruxelles, poliglot, eseist, romancier și realizator de filme documentare. 

XS
SM
MD
LG