Linkuri accesibilitate

De la Citizen Kane la Plahotniuc: creșterea și descreșterea baronilor presei


Cadru din filmul „Citizen Kane”

Citizen Kane, filmul lui Orson Welles considerat cel mai mare film realizat vreodată, este povestea ascensiunii unui magnat de presă, urmată de singurătate și, previzibil poate, prăbușirea lui morală și singurătatea înaintea morții. Personajul lui Kane, se știe, este bazat pe cazurile reale ale baronilor de presă William Hearst și Joseph Pulitzer. Aceea era vremea când magnații din presă puteau deveni la fel de bogați ca cei ai oțelului sau petrolului și când se înțelegea de la sine că își vor folosi imperiul mediatic, ziarele, radioul, iar mai târziu televiziunea, în scopuri personale.

De la Citizen Kane la Plahotniuc: creșterea și descreșterea baronilor presei
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:55 0:00
Link direct

Astăzi, în multe țări occidentale, legea veghează să nu se întâmple așa. Când miliardarul ceh Daniel Kretinsky a preluat în 2018 o parte importantă din acțiunile ziarului francez Le Monde, unul din cele mai prestigioase titluri din lume, el a descoperit foarte repede că nu are absolut nimic de zis, conform statutelor, în politica editorială a marelui cotidian.

Ceva asemănător se petrecuse anterior în momentul în care o parte însemnată a acțiunilor cotidianului francez de stânga Libération a fost achiziționată de Edouard de Rothschild, care practic a salvat ziarul de la faliment în 2005-2006, investind 30 de milioane de euro, dar fără să caute să se implice în linia editorială. Celor care puneau atunci întrebarea (deseori fals naivă) cum de e posibil ca jurnalul de stânga fondat de Jean-Paul Sartre să ajungă să fie dirijat de un Rothschild, răspunsul adus imediat este că acel Rothschild se ocupă de finanțele ziarului (care trebuie să aducă venituri publicitare și abonamente), însă deloc de conținutul articolelor, determinat exclusiv de redacție și de jurnaliști în deplină independență.

Sau, mai recent, cazul similar al cumpărării Washington Post de către omul cel mai bogat din lume, Jeff Bezos. Dar nu numai în Franța există o asemenea independență editorială exclusivă, indiferent de cine posedă ziarul sau majoritatea acțiunilor. La fel este și în Germania. In deceniul 2000-2010, când trustul german WAZ (Westdeutsche Allgemeine Zeitung) cumpărase practic toate ziarele importante ale Europei de Est și în Balcani (România Liberă, de pildă, sau Politika de la Belgrad și Jutarnji List de la Zagreb), patronii germani, interesați doar de buna plasare a banilor și de veniturile publicitare, căutau numai să fie siguri că ziarele funcționează și se vând, indiferent de orientarea lor politică.

Ne aflăm acolo, desigur, la ani lumină de situația din România, de pildă, rezumată cel mai bine de celebra discuție înregistrată între patronul de presă Sorin Ovidiu Vântu și redactorul șef de la Academia Cațavencu Doru Bușcu, cu faimoasa afirmație categorică a lui Vântu, care îl trata pe jurnalist ca pe un servitor, cum că ziarul „trebuie să răspundă intereselor patronului. Punct!

„Berlusconizare” și „lottizzazione”

Prin alte părți, însă, în Italia sau în lumea anglo-saxonă, independența editorială față de patroni nu este atât de limpede ca în cazul Franței sau Germaniei. Exemplele tipice de magnați care și-au folosit sau își folosesc încă imperiul mass media în scopuri personale sau politice sunt Rupert Murdoch și Silvio Berlusconi.

Rupert Murdoch este patronul Fox News în SUA sau al The Sun și The Times în Marea Britanie, iar jurnaliștii lui Murdoch au fost implicați în 2014 în Anglia într-un vast scandal, încheiat cu un proces și condamnări, în urma revelării faptului că jurnaliști ai imperiului patronului americano-australian spionaseră telefoanele multor politicieni și se dedaseră la șantaj.

Cât despre Italia, ea are o lungă istorie a politizării presei, după ce decenii de-a rândul principalele canale ale televiziunii publice RAI fuseseră distribuite partidelor politice, prin procedeul numit „lottizzazione: RAI 1 era creștin-democrat; RAI 2 – socialist; RAI 3 le revenise comuniștilor, iar programele corespundeau liniilor politice ale partidelor.

Cum se poate împiedica legal „berlusconizarea”

Desigur, Internetul și răspândirea accesibilității conținutului gratuit de calitate au dat peste cap multe din dispozitivele vechi, însă se știe că evoluția legilor este peste tot mai lentă decât tehnologia.

Unele țări, chiar în Uniunea Europeană, nu au nici astăzi o legislație care sa reglementeze felul in care funcționează presa si modul in care se exercită proprietatea asupra mass-media. In Irlanda de pildă, nu se practică niciun fel de îngrădire pentru a împiedica apariția fenomenului de „berlusconizare“, cum a fost numita acumularea de ziare, televiziuni si radiouri in mâinile aceleiași persoane, sau trust de media.

În altele, în majoritatea țărilor de fapt, legislația este mai strictă. Astfel, in Bulgaria începând din vara lui 2010, ziarele și revistele sunt obligate să declare ministerului culturii identitatea proprietarilor reali.

În Franța, o persoană individuală nu poate deține mai mult de 49% dintr-un canal de televiziune. Dacă o persoana deține acțiuni în două televiziuni, atunci din a doua nu poate deține mai mult de 15%, iar dacă e vorba de trei, atunci în a treia se coboară la 5%. În privința ziarelor, o companie franceză nu are voie sa cumpere un al doilea ziar dacă în felul acesta totalul vânzărilor cotidiene ale celor doua ar creste cu peste 30%. La asta se adaugă o serie întreagă de alte limitări. De exemplu, nimeni nu poate deține în același timp ziare, televiziuni şi radiouri, ci doar combinații de două din acestea.

Chiar şi în Albania, țară comparabilă cu Moldova din toate punctele de vedere, ca suprafață, populație, istorie recentă, ș.a.m.d, o lege introdusa încă din anii `90 interzice unei persoane private sa posede un radio sau o televiziune dacă aceasta poate atinge mai mult de 200.000 de ascultători sau spectatori. O persoana privată în Albania nu poate obține așadar o licență la scara națională. La fel, nicio companie albaneza, în oricare din sectoarele media, nu poate deține mai mult de 40% din piață.

În mod surprinzător, așadar, se poate spune ca legislația albaneza protejează mult mai mult cetățenii de monopolizarea informației decât legislația din Italia, unde fostul premier Berlusconi poseda principalele companii de televiziune private, o serie întreagă de ziare, iar prin poziția sa politica a influențat ani de-a rândul și radioteleviziunea publică RAI. Conflictul de interese nu pare a fi o preocupare a telespectatorilor italieni.

****

Sub presiunea organizațiilor media şi a partenerilor de dezvoltare şi după lungi ezitări, Parlamentul R. Moldova a adoptat în 2015 o lege prin care a obligat în sfârşit televiziunile şi radiourile să-şi declare adevărații proprietari. Atunci controversatul om de afaceri și fostul lider democrat Vlad Plahotniuc a recunoscut oficial, ceea ce se cunoaşte de mai mult timp, şi anume că deţine un imperiu mediatic, cum scria presa la acea vreme.

Vladimir Plahotniuc
Vladimir Plahotniuc

Plahotniuc nu era singurul politician-mogul de presă, dar imperiul său era cel mai vast, includea patru televiziuni și trei posturi de radio. Întrucât doar transparentizarea proprietății nu a fost suficientă pentru asigurarea pluralismului de opinii pe piața mediatică au urmat şi alte îmbunătățiri legislative de natură să elimine sau cel puţin să reducă „concentrarea” media în numai câteva trusturi sau familii politice. S-a stabilit că o persoană poate să dețină maxim două instituții media, în loc de cinci, şi că unul și același proprietar nu poate deține mai mult de 35% din cota de audiență, pentru a nu avea o poziție dominantă în formarea opiniei publice. Amendarea legislației nu a produs însă rezultatul scontat pentru că proprietarii de top dotați cu pârghii politice nu au făcut decât să paseze licențele unor persoane interpuse. De exemplu, fostul lider democrat Vlad Plahotniuc a cedat unui consilier de-al său două dintre cele patru televiziuni cu acoperire națională pe care le deținea.

Cercetătorul media, Victor Gotişan, constată că în anii ce s-au scurs de la adoptarea acestor modificări legale, considerate oarecum revoluționare la vremea lor, situaţia pe piaţa media nu s-a schimbat prea mult. Cu mici excepţii, poate. Una fiind că imperiul mediatic al fostului democrat Vlad Plahotniuc a început să se ruineze, după plecarea în 2019 a democraţilor de la putere . Două posturi din holdingul democraţilor renunţând la frecvențele naţionale. În schimb, au început să se consolidează alte holdinguri mediatice, mai ales cel afiliat Partidului Socialiştilor ajuns de curând în opoziţie.

Constatarea expertului Victor Gotişan este adoptarea unor norme legale, oricât de bune ar fi ele, nu este suficientă pentru a face ordine într-un domeniu, în cazul dat cel al audiovizualului:

„În R. Moldova nu adoptarea sau existenţa legilor este problema. Ceea ce ne lipseşte nouă sunt cei doi paşi care urmează să-i facem şi anume voinţă politică, pentru ca să schimbăm ceva în baza legii adoptate, şi implementarea respectivei legi. Păi iată aici este călcâiul lui Ahile în cazul tuturor legilor. După adoptarea acestei prevederi legale privind asigurarea transparenţei proprietarilor media s-au schimbat doar câteva nume pe foaie şi cam atât. Or aceasta nu a exclus ca persoanele apropiate proprietarilor de azi şi a celor care controlează instituţiile media să fie scoşi în faţă şi trecuţi pe documente drept cei care „deţin” instituţii media. Ceea ce fac ei este nimic altceva decât să promoveze a ceea ce de fapt îşi doresc cei din umbră şi care deţin de fapt real controlul şi conduc instituţiile mass-media…

Proprietarii instituţiilor media trebuie să înţeleagă că transparenţa proprietăţii este importantă...

Or trecându-ți proprietăţile pe alt nume sau pe persoane din anturaj, cum s-a întâmplat în R. Moldova, nu înseamnă altceva decât faptul că fentezi legile, dar cel mai important e că îi ai de oarecum proşti pe consumatorii media.”

Victor Gotişan explică de ce totuşi este important ca cetăţeni, consumatorii de media, să cunoască cine sunt proprietarii reali ai presei:

„În momentul în care ştim cu siguranţă că un anumit politician este proprietarul unei televiziuni sau unui post de radio, atunci noi, ca şi consumatori, vom privi mult mai critic conţinutul care este produs sau difuzat. Or este bine înţeles că televiziunea sau radio-ul în cauză va încerca să promoveze politicianul respectiv sau partidul politic din care face parte şi ideile acestuia.

Anume din acest considerent este importantă transparenţa proprietăţii mass-media pentru noi, ca şi consumatori media. trebuie să cunoaştem cine sunt de fapt persoanele cu putere de decizie din spatele unei televiziuni, unui radio sau unei platforme online. Mai ales în cazul cele din urmă, cu părere de rău, situaţia stă foarte prost pentru că măcar nici nu există prevederi legale care să oblige oarecum instituţiile mass-media online să-şi declare proprietarii reali care stau în spatele acestora.”

Cercetătorul media Victor Gotişan constată că dincolo de media online care rămâne în afară reglementărilor legate de transparența proprietății, o altă problemă neacoperită de legislație este cea a proprietăților media ascunse în spatele unor companii off-shore sau implicate în tranzacții dubioase cu asemenea companii.

Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG