Mircea Surdu este jurnalist TV, producător și moderatorul emisiunii „Bună Seara” de la Moldova 1. A fost director al Televiziunii Naționale. Actualmente este Directorul Studioului „Telefilm-Chișinău".
Luni
Duminică am fost la aeroport și am întâlnit-o pe Irene. Irene Langemann este o regizoare de film documentar din Germania – împreună am realizat mai multe proiecte în ultimii ani. La aeroport, atunci când ne-am salutat și ne-am zâmbit pe viu, m-am prins la gândul că începusem să mă dezobișnuiesc să discut „live” și că toate zoom-urile pandemice ne-au cam „dezomenit”. Dar prietenii și aeroporturile ne pot aduce înapoi la emoțiile umane.
Începem un training cu prezentarea celor din sală! Mă uit la participanți și mă încearcă un soi de emoție. Doi sau trei dintre acești tineri vor fi selectați la finalul atelierului să facă un film documentar. Sunt unul din cei care va da note și nu vreau să greșesc, n-aș vrea să diminuez cu nota mea șansele unui viitor Fellini sau ale unei Muratova.
Seara la „Artcor” deschidem „Săptămâna filmelor „Telefilm”. Sunt moderatorul evenimentului. Îl telefonez pe Viorel în Belarus și încerc să mă lămuresc care sunt uzanțele protocolului și pe cine să salut mai întâi: un ministru sau o președintă de comisie parlamentară, cine sunt doar „domni” și „doamne” și cine este obligatoriu „excelență“. Îi înjur nediplomatic (în gând) pe cei care au inventat eticheta. Mă gândesc că au făcut-o dintr-un mare complex sau din mai multe complexe.
Lecția de la telefon a lui Viorel nu m-a prea ajutat, pentru că ministrul nu a venit. În schimb, discuția la telefon cu un prieten mi-a dat ocazia să-l întreb scurt ce mai face și să ascult răspunsul. M-am adresat publicului cu „dragi prieteni ai filmului”. Și imediat parcă toți am devenit mai egali. Pentru că la film nu e ca pe front. Toți suntem pe aceeași parte a ecranului.
Premiera filmului „Vocea Lilianei” de Roman Gațcan a trecut bine. E mulțumită toată lumea: regizorul, eroii, spectatorii și „excelențele”. Putea fi și ministrul care n-a venit.
Marți
În jurnalism, noi, caii bătrâni, nu numai că nu stricăm brazda, dar și săpăm mai adânc
Ajung la radio, la emisiunea Tatianei Fișer. Vorbim despre „Săptămâna filmelor „Telefilm”. Cu Tania ne cunoaștem „online” din copilărie. Am participat la același start-up. Internetul copilăriei noastre era ziarul „Tânărul Leninist”, unde publicam poezii – despre mama, de exemplu, sau despre patrie ori despre patria-mamă în aceeași poezie. Iar apoi ne întâlneam offline la universitate, la Facultatea de Jurnalistică.
Tatiana. deși are emisiune în fiecare zi, este foarte pregătită – știe despre toate în detaliu. Cred că îmbătrânesc pentru că știu că, cel puțin în jurnalism, noi, caii bătrâni, nu numai că nu stricăm brazda, dar și săpăm mai adânc.
Seara, la „Artcor”, e o altă premieră a studioului nostru, a doua – „Medicii”, filmul de debut semnat de Tatiana și Vlaicu Bunduchi.
Miercuri
Am impresia că toata lumea reală și cea de pe online discută același subiect – cazul Nataliei Morari. Nu o cunosc, nu am vorbit niciodată cu ea și i-am privit o singură emisiune – cea din seara demisiei consilierului prezidențial Vlad Turcanu. Am urmărit emisiunea din cauza invitatului. Mă uit peste Facebook și înțeleg ce scurt e drumul de la regină la cerșetor. Situația îmi este clară și nu cred că are șansa de a se întoarce pe vreun aici. Dar ce vor face cei care până mai ieri se considerau însemnați de sus că o cunosc, că stau la o cafea împreună, că sunt acceptați în localuri propagandistice. Au reușit să șteargă urmele de pe toate Facebook-urile lor.
Dacă am fi o țară de oameni simțiți, cred că ar trebui să devenim cei mai mari importatori de cenușă din lume și tot nu ne-ar ajunge să ne-o punem în cap.
Spre seara dominantele se schimbă și filmul reușește să bată viața!. Avem o lansare de succes cu filmul „Eva noastră” de Ana Gurdiș.
Joi
Toată ziua mă simt bulversat. Seara la „Eugene Ionesco” lansăm documentarul „Șapte personaje în căutarea unui teatru”. L-am lucrat foarte greu. Din cauza pandemiei am ajuns cu greu la eroii noștri. Am epuizat suportul „subțirel” al CNC încă în prima prima deplasare și mai departe am fost nevoiți să ne descurcăm singuri în căutarea destinelor celorlalte personaje. Mă tem oarecum de reacția celor șapte, fiindcă reacția celor mulți o bănuiesc(!). La multele postări cu premierele tinerilor noștri colegi, breasla nu s-a prea obosit cu like-urile 👍. Erau, probabil, ocupați cu viața, nu cu filmul. Dar poate că și tăcerea e un semn de acceptare. Un pas ca să revenim la emoțiile adevărate, umane.
Ajung la Teatrul „Eugene Ionesco”. În jur sunt oamenii tinereții mele. Am o senzație ciudată – de încântare amestecată cu tristețe – că m-am întors cu 30 de ani în urmă. Călătoria „Șapte personaje în căutarea unui teatru”, pe care am proiectat-o pe ecran ca o mărturie cinematografică, se pare că le-a plăcut oamenilor, Cel puțin așa mi-au mărturisit mulți la o cupă de șampanie. Se vede că cei cărora nu le-a plăcut nu au rămas la șampanie.
A fost o seară tensionată pentru mine, dar la capătul ei, noaptea, parcă mi-am luat o piatră de pe suflet. E complicată profesia asta în care ești nevoit să vii mereu la examene în fața publicului. Dar pe de altă parte, mă gândesc că doar asta este singura cale de a persevera. Pentru că ecranul, filmul nu doar bate viața, dar și arată ce și cât pateu fiecare.
Vineri
Răsfoind internetul, am dat astăzi de niște fotografii în care niște artiști s-au cocoțat într-o poză cu Președintele țării. În asemenea fotografii s-a schimbat doar Președintele. Ceilalți erau exact așa și exact aceeași. Déjà vu. Deja nu mai este interesant.
Tare mă tem că oamenii buni vor avea nevoie de mulți oameni răi ca să poată guverna. Dar poate că la sfârșit de săptămână, spre seară, fricile sunt mai mari decât pericolele adevărate, care vin, mai știi, poate că din altă parte.
Încheiem „Săptămâna filmelor „Telefilm” cu premiera la „Odeon” a filmului „Maluri” de Lucia Tăut. Cred că este important ca fiecare dintre noi să-și găsească malul, iar toți împreună să ajungem într-o bună zi la mal.
A fost săptămâna în care am fost cel mai fericit. Profesional. Iar dacă se poate aș ruga acolo Sus să se mai repete asta din când în când. Un asemenea déjà vu mi-ar plăcea.