Născută în satul Cojușna, la 29 septembrie 1956. Căsătorită. Doi fii. Absolventă a USM și licențiată a Universității de Stat din Craiova. 24 de ani - profesor de LLR și alți 24 de ani - director-fondator al Liceului Teoretic „Alecu Russo” Cojușna, Strășeni.
Luni
Mai savurez încă plăcerea de aseară: a trecut pe la noi fiul mai mare. Deși locuiește în altă localitate, ne vedem aproape zilnic. Așa și acum: și-a vizitat fiica la Chișinău și ne-a transmis și nouă din bucuria celor două nepoțele cu ochi albaștri, care de cum i-au văzut, n-au mai coborât din brațele tinerilor bunei.
Urmează șase lecții de română în clasele de liceu. Trei dintre aceste clase ,total neprevăzut, mi-au fost repartizate cu două săptămâni înainte de începutul noului an școlar. Am acceptat, pentru că știu, din proprie experiență, cum e să rămâi fără profesor de română într-o clasă absolventă și să fii nevoit să rezolvi problema în timp record. Îi cunosc pe toți elevii la față și pe nume, în rest, mai sondez terenul. Nu mă grăbesc, nu am dreptul să dau greș.
Totul decurge conform planului: explic tema, lucrăm cu spor, participare masivă, cu vreo șapte minute până la sfârșitul lecției, le propun elevilor o sarcină de lucru, pe care urmează s-o rezolve individual. Mă așez la masă să completez catalogul. Scaunul meu scârțâie enervant în liniștea din clasă. Mă gândesc să nu le periclitez actul de creație al elevilor. Caut cu ochii un alt scaun liber. Nu că aș avea mare garanție că acela n-o să scârțâie, dar încerc. Mă ridic încet, schimb scaunele cu locul și mă pregătesc să mă așez. Brusc, elevii, ca la comandă, încep să strige:
- Nu vă așezați!
- De ce?, îi întreb, un pic nedumerită.
- Are un cui!
- Și de ce îl țineți aici?
- E scaunul unui băiat. Azi e absent, că are un concurs. El știe de problemă și se așază atent, dar dumneavoastră nu știți.
Atât. Rămân în picioare. Mă asigur încă o dată că, într-adevăr, cuiul e la locul lui, abia sesizabil, la o margine de scaun. Schimb scaunele cu locul și zâmbesc în sinea mea: Cât sunt de maturi! Această generație nu știe de „Eralaș”. Aceia s-ar fi amuzat copios. Între timp, sună. De data aceasta, eu sunt cea salvată de clopoțel și de cuiul cela cu ghinion. Sunt fericită! Gata, fac parte din gașca lor. M-au acceptat!
Nu mă grăbesc să plec. Mai am ceva de rezolvat. Au fost făcute totalurile Concursului Raional „Limba noastră-i o comoară”. Învingătorii la etapa raională au fost premiați de către Direcția Generală Educație și Cultură Strășeni. Dar și ceilalți elevi, care au muncit la fel de mult, merită să fie apreciați și stimulați. Motivația înseamnă enorm. Felicităm elevii, le mulțumim pentru efort și străduință. Vin și diplomele din partea direcției liceului. Încercăm să facem o poză. Cam greu. Ba e prea mult soare, ba e prea multă umbră. Ca și în toată viața noastră.
După lecții, nici nu mai intru bine în casă. Iau două bidoane mari cu apă și merg la cimitir. Așa am simțit eu că trebuie să fac. Pretextul era că nu a plouat demult și nu cred să reziste florile de acolo pe așa secetă. De fapt, aveam nevoie de un dialog cu mine însămi. În cea mai mare liniște! Mă bucur de flori și de mine. Suntem bine!
Seara ne sună fiul mai mic. La ei e dimineață. Ne desparte un ocean și un dor mai mare ca el. Nicu e îngrijorat de criza energetică și insistă să ne asigurăm cu o sursă alternativă de energie. Deși suntem în putere să ne rezolvăm singuri problemele, că am trecut prin încercări și mai grele, mă emoționează această grijă a lui, până în adâncul sufletului. Gândul mă duce la „Repetabila povară” a lui Adrian Păunescu: „Cine are părinți pe pământ, nu în gând...”. Cum să-i spun că singura sursă de căldură de care avem nevoie sunt ei, iar restul - rezolvăm noi, că mult ne trebuie la două suflete?! Bineînțeles, că nu-i spun nimic. Schimb tema, îmi trec pe rând nepoțeii prin fața calculatorului, care nu-și dau rând să-mi povestească, în română, ce și cum le merge. Îmi dau seama de ce fiul insistă să dialogăm în română. Să nu uite limba maternă. La începuturi, când abia plecaseră, pentru a învăța limba și pentru a se integra mai ușor, mă ruga să-i fac jocul: „Mirabela, învaț-o pe bunica limba franceză, că ea nu știe cum să spună. Bunica, repetă!”. Și eu repetam docil din urma ei cuvintele „necunoscute”. Acum doar cel mic mă mai ia cu „moi”, adică să-i dăm voie și lui să zică ceva.
Marți
Are semne bune ziua: șase lecții, repetiție, recitalul dedicat poetului-martir Dumitru Matcovschi. O clasă, care are o poziție-cheie în scenariu, este plasată în carantină. Schimb din mers scenariul. Nu-i bai, să fie copiii sănătoși, că restul rezolvăm noi. Între timp, aflu că au mai intervenit niște schimbări și vreo patru elevi, participanți la recital, trebuie să plece la Strășeni, organizat, să-și ridice diplomele și premiile de la alt concurs. Se cheamă că am preconizat activitatea dată după lecții, să nu deranjez pe nimeni și să reușească și alții să vină să ne vadă. Nu prea mulți, că-i pandemie. Schimb ora. Televizorul nu vrea să citească stick-ul, deși în zilele precedente a fost blând și cuminte. Apelez la calculator, dar de-acum sunetul nu e cum îl vreau eu... Mai să mă tamponez cu o altă colegă, grăbită și ea rău. Reușesc să mă concentrez și totul se termină cum nu se poate mai bine: Sunetul e exact cât trebuie, emoțiile plutesc în aer, dar mai ales, fac suflete captive; elevii recită, trăiesc poezia, discută, pun accente și întrebări incomode. Nu are cum să fie altfel. Fericită.
Seara: meciul de fotbal „Inter” - „Șeriff”. Privesc cu unghiile înfipte în palme. Celălalt meci cu „Real” Madrid l-am privit mai mult cu ochii strâns închiși, iar în ultimele minute acordate suplimentar, îmi număram bătăile sacadate ale inimii. Chiar dacă am pierdut jocul cu italienii, eu am fost mândră de portarul nostru cojușnean Dumitru Celeadnic. La urma-urmei, e doar un scor, care mâine ar putea fi altul. Iar Dumitru a fost la înălțime! Și vă rog să nu mă contraziceți, că fac urât! Aici nu e loc de pluralism de opinii! Sunt un fan înrăit!
Miercuri
Șase lecții. Un elev mai îndrăzneț, din cei care încă nu mă prea știu, mă întreabă dacă am verificat testele pe care le susținuseră ieri. N-am mai încercat să-i spun că în momentul când am a doua zi șase lecții, toate în clasele de liceu, cu temă nouă, nu te mai încape timpul să verifici și lucrări. Pentru asta există ziua de duminică. Îi răspund scurt, cu un aer vinovat, să nu mai reușească și ceilalți să ciulească urechea:
- Nu, că am privit meciul cu „Inter” Milano! La privirea lui nedumerită, făcând un efort vizibil să înțeleagă din care secol vin și cam ce aș putea avea eu comun cu fotbalul, eu, care am amintire din sala de sport doar două degete fracturate când am primit prost mingea de baschet, cu vreo cincizeci de ani în urmă, adaug:
- Am și eu preferințele mele! Ce trebuia să-i spun? Că portarul de la „Șeriff” e Dumitru Celeadnic, elevul meu, de care mă leagă amintirile dureroase ale unui An Nou, stil vechi, care numai sărbătoare nu a fost? Că țin la foștii mei elevi ca la propriii mei copii? Că atunci când au cucerit Cupa Liceelor la fotbal, au venit cu toată galeria (cu surle și trâmbițe) la poarta mea, de-au crezut vecinii că mi-a adus băiatul mireasă? Că în 2015, la careul de 1 septembrie, liceul nostru a fost vizitat de Președintele Republicii Moldova, Nicolae Timofte, și când i-am prezentat Cupa, Dumnealui a zis:
- Da, știu de acest concurs. A participat și fiul meu, Nicu, pe când era elev la „Spiru Haret”. La care eu, încălcând toate regulile de protocol, spre disperarea celorlalte persoane oficiale, am răspuns, fără a încerca, măcar din politețe, să-mi ascund triumful:
- Noi i-am bătut, Domnule Președinte!
Joi
- Astăzi am de verificat eseurile elevilor, îi zic soțului. După mina lui dezamăgită, înțeleg că-și făcuse iluzii în privința talentelor mele culinare.
- Toată ziua?
- Cam toată.
- De ce?
- Trebuie, sunt plătită pentru asta.
- Și cât?
- 70 de lei.
- Pe oră?
- Nu, pe lună.
Mă privește în tăcere. Cunosc această privire. De prin 1974. Fără comentarii. Avem „un tratat” de neagresiune și nu-l încălcăm. Aș putea să mai zic ceva, dar asta ar însemna să mă justific, lucru care îmi place cel mai puțin în viață. Și-apoi, ar mai însemna că mă simt vinovată de ceva, dar, la drept vorbind, nici urmă de sentimentul culpabilității: Asta-mi place, asta fac și-mi asum toate riscurile și consecințele! Îmi amplifică această stare și efortul sporit al unor elevi, care scriu de parcă ar fi membri ai Uniunii Scriitorilor: Mult și bine! Sunt împăcată și bine dispusă.
Pregătesc scenariul pentru următoarea ședință a cenaclului „Cutezătorii”. Din componența precedentă au mai rămas doar vreo trei elevi. Restul au absolvit. Încerc să coagulez o nouă echipă. Cu multă timiditate și neîncredere, totuși mergem înainte. Intenționam să convocăm miercurea viitoare, 26 octombrie, ședința dedicată creației Leonidei Lari, dar îmi dă peste cap planurile ordinul Ministerului Educației și Cercetării, care le mai adaugă trei zile de vacanță elevilor. Dar nu e loc de supărare! Înțeleg că e spre binele elevilor. Important este să fim noi toți sănătoși, iar restul mai poate aștepta. Se va găsi loc și pentru poezie!
Da și încă: nimeni n-a rămas flămând în seara asta!
Vineri
Dis-de-dimineață, telefonez la „Satiricus” pentru a-mi rezerva două bilete la spectacol pentru duminică. De când cu pandemia, am renunțat la multe, dar nu și la această bucurie. Teatrul e o iubire a mea de demult, pe care nu o trădez. Savurez de pe acum bucuria reîntâlnirii cu actorii îndrăgiți. Deschid calculatorul și mai am încă o bucurie: o invitație din partea autoarei Irina Nechit la spectacolul „Valsul tancurilor”.
Merg la a treia ședință din Teacher Hub, un training organizat de Direcția Generală Educație și Cultură Strășeni și AO „ATU”. Inspirată idee, parcurs incitant, realizare plină de profesionalism și responsabilitate. Multă deschidere, comunicare asertivă și o sinceritate dezarmantă. Cei care și-au asumat povara resetării și restartării noastre stau pe loc, cuminți, doar pentru o fracțiune de secundă, pentru o poză. În rest, energie debordantă și o dulce limbă românească, ce cucerește și impune respect. Ador situațiile ce ne fac să ne autodepășim. E unul din multele secrete ale succesului pedagogic. Între timp, continuă să cadă blocaje, hibe, bariere psihologice, tot de noi inventate. Îmi fac curaj. Răspund la provocarea Cameliei Popa. Mă autodefinesc: dacă aș scrie o carte a vieții mele, titlul ei ar fi: „Mi-e dor!” sau „Ce mult mai trăiește cenușa!” Dacă mi-aș alege o emblemă, tot carte aș alege, dar și o radieră, pentru că ea îmi oferă posibilitatea de a mai corecta unele greșeli ale mele, dar și ale altora.
Îmi privesc și admir colegii... Sunt aidoma lui Cortes, cel care și-a ars toate punțile pentru a nu se putea întoarce din cale. Ne urmăm chemarea, care e un fel de cântec al lui Lorelei, doar că am certitudinea că nu vom naufragia, asemeni marinarilor din legendă. Am un crez: O lecție bună de literatură e ca și cântatul la vioară, dacă te lași, te lasă! Elevii sunt inspirația și rostul meu de a continua. Cu ei, niciun efort nu-mi pare prea greu sau lipsit de finalitate. Avante!
Maria Prodan, profesor de limba și literatura română, Liceul Teoretic „Alecu Russo” Cojușna