Aleea Stalin a fost primul mare proiect arhitectural socialist din fostul Berlin răsăritean, capitala defunctei Republici Democrate Germane (RDG/DDR).
După Al doilea Război Mondial, în urma bombardamentelor o mare parte a locuinţelor din Berlin erau distruse. Oraşul fusese împărţit în patru sectoare, sovietic, american, britanic şi francez. O parte a Berlinului din sectorul sovietic devenise după 1949 capitala Germaniei comuniste, partea vestică se afla sub administrarea celor trei puteri occidentale şi era despărţită de Republica Federală Germania.
Munca de reconstrucţie s-a încheiat abia pe la sfârşitul anilor 1960. În partea răsăriteană, după căderea zidului, în 1989, mai existau nenumărate clădiri neasanate, afectate de bombardamente.
Pentru a prezenta lumii o carte de vizită acceptabilă, regimul comunist a decis transformarea unei străzi centrale, Große Frankfurter Straße, într-un bulevard model. Cu ocazia zilei de naştere a lui Stalin, în 1949, bulevardul a primit numele acestuia. Pe o lungime de peste 2 km, s-au ridicat în următorii ani blocuri model, cu apartamente încăpătoare şi cu un standard superior. Totodată, Aleea Stalin devenise o stradă a paradelor militare şi a demonstraţiilor, organizate cu ocazia unor sărbători oficiale.
În iunie 1953, muncitorii constructori au intrat în grevă, cerând salarii mai bune. Revolta s-a extins şi în alte oraşe din RDG. Protestele muncitoreşti au fost brutal suprimate. Astfel, prima revoltă din blocul comunist s-a terminat într-o baie de sânge.
Michaela Nowotnick, născută în fosta RDG, şi Thorsten Klapsch, născut în RFG, au publicat o carte documentară, bogat ilustrată, dedicată bulevardului care în decembrie 1961 a fost botezat în Aleea Karl Marx. Tot atunci a fost îndepărtată şi statuia lui Stalin. După 1990, o parte a străzii a primit numele de Frankfurter Allee, cealaltă păstrându-şi denumirea de Karl Marx.
Michaela Nowotnick este cunoscută pentru cercetările ei literare. Între studiile ei publicate, amintim doar volumul de referinţă dedicat scriitorul german din România, Eginald Schlattner (cf. „Sechelele biografiei”, RFE, 14. 12. 2016).
Cartea lui Nowotnick şi Klapsch a apărut sub titlul „Mein Stalinbau”. Acest titlu poate fi reprodus doar într-o traducere aproximativă: „Căminul meu din timpul lui Stalin”. Din subtitlul cărţii: „O stradă din Berlin şi istoria locuitorilor ei” se poate deduce intenţia celor doi autori, adică interesul lor pentru istoria recentă germano-germană, pentru oamenii care au locuit sau mai locuiesc în clădirile de pe fosta alee Stalin. Desigur, autorii care au intervievat persoane care locuiesc astăzi în clădirile ridicate în stilul monumental al arhitecturii sovietice şi care se află sub protecţie, fiind declarate monumente istorice, urmăresc şi schimbările de după 1990, inclusiv acţiunile unor speculanţi imobiliari şi investitori profitori. Autorii s-au concentrat, de asemenea, pe soarta unor perdanţi care practic nu mai puteau achita chiriile şi trebuiau să se mute din această zonă, tot rezidenţială, rîvnită astăzi de oameni care dispun de suficient capital.
Ca fapt divers, amintim în încheiere că pe această alee s-au aflat pînă în 1990 cîteva restaurante şi cafenele care purtau numele unor capitale răsăritene ca Budapesta, Varşovia, Moscova sau Bucureşti. Restaurantul Bucureşti („Haus Bukarest”), care astăzi nu mai există, s-a deschis în 1969 într-un local care iniţial a găzduit o cafenea.
„Mein Stalinbau” („Căminul meu din timpul lui Stalin. O stradă din Berlin şi istoria locuitorilor ei”), be.bra Verlag, Berlin, 2021, 208 pp.