Porumbul e numit “cucuruz” în mai multe limbi est-slave și în română, dar lingvistica rusă ne spune că termenul vine probabil din ucraineană, iar în ucraineană aflăm că ar proveni din română, pe când lingvistica română îl dă ca provenind din sârbă sau bulgară… unde nu înseamnă nimic.
Porumbi în păpușoi : când limbajul popular zoomorfizează
Venit, ca si cartoful, roșiile, curcanul, tutunul, cacao etc, etc, din America, porumbul si-a păstrat numele indian (maïs, maize) în națiunile maritime care îl importau direct, însă a primit nume baroce pe măsură ce cultura lui se extindea.
Blé de Turquie un timp in Franța, gran turco până azi in Italia, pentru că se credea ca ar proveni din Turcia, dar misir in turcă, adică “egipteanul” (cf. turkey, curcanul, pasărea “turcească”, numit însă hindi in turcește si misirka, adică “egipteanca”, in Balcani).
Cele mai imaginative denumiri, însă, i s-au dat noii plante in Balcani, de către bulgari și români. Frapați de aspectul de păpuși înfofolite al știuleților, românii au numit planta: păpușoi.
Bulgarii, in schimb, au considerat că știuleții seamănă mai degrabă cu niște porumbei adormiți, așa cum își trag ei prostește capul între umeri, și au numit ansamblul: gălăbi (porumbei), singular gălăb… De aici, românii l-au numit și ei, prin calc semantic: porumb, care pana atunci desemna doar pasărea (până in sec. al XIX-lea încă se mai spunea porumbi, la plural, pentru porumbei, termenul fiind moștenit din latină si înrudit cu paloma).
Pentru a desemna pasărea, de atunci înainte s-a adăugat terminația diminutivală -el: porumbel. La rândul lor, frunzele care invelesc coceanul porumbului au fost numite pănușe, pănușă nefiind decât un diminutiv de la pană.
Și iată cum o imagine vizuală, dar și comparația cu o păpușă, a dus la una din denumirile unei plante ce a devenit esențială în alimentația românilor și a est-europenilor.
”Hulubii lumii, pururi călători”…
(Vasile Voiculescu, „Sufletul”, 1918)
Porumbel mai spunem în română și “hulub” (vezi în bulgară gălăb). “Hulub” (porumbel) și “horincă” sunt două vorbe pur ucrainene intrate de mult în română. Le recunoaștem că sunt ucrainene printr-o particularitate fonetică ce separă anumite limbi și dialecte slave de celelalte: în ucraineană, cehă, slovacă și în dialectele rusești din sud, spre Caucaz și Marea Neagră, orice -G- a devenit -H-. Acestea sunt limbi fără sunetul -G- (cu excepția unor împrumuturi recente, ca în "gay", să spunem). De aceea, castelul din Praga, celebrul Hrad de pe colină, nu e altceva decât pronunția cehă a lui Grad (oraș, gorod); Jan Hus, reformatorul ceh ars pe rug, ar fi trebuit să fie Jan Gus (Ioan Gâscă).
Când l-am auzit vorbind prima oară pe răposatul general rus Lebed (cel cu faimă din Transnistria), am crezut că e ucrainean, pentru că pronunța, de pildă, pentru gorod, город (oraș). De fapt era rus din sud. (Pronunța pentru gorod, cum și cehescul Hrad vine de la “Grad”). Așa se face că în ucraineană avem „holuba” pentru golub, голубь, porumbel, columba. Din ucraineană, așadar, am luat și noi "hulubul" sinonim cu porumbelul.
Horinca: la fel, avem în română de două ori rădăcina slavă *gor-/*gar- = a arde. Mai întâi în verbul provenit de la slavii balcanici, din sârbă și bulgară: “a dogorî” (do-goreti, a arde,
Și de la aceeași rădăcină, dar cu G-, pentru că era evreu rus, și-a ales pseudonimul și scriitorul (devenit) francez Romain Gary. Pseudonimul literar “Gary” nu înseamnă altceva decât cel care arde, do-gorește, горит, горячий, flamboaiantul! În (Romain) Gary și în horincă și în a dogorî avem așadar aceeași rădăcină slavă a arderii.
