Cum ne dăm seama că pe teritoriul României și Republicii Moldova de azi nu doar că au trecut, în drum spre sud, spre Balcani, populații masive de slavi vorbind dialecte diferite, dar că au stat suficient de mult ca să lase urme contradictorii…
Toponimia și hidronimia Moldovei și Munteniei, ba chiar și parte din Ardeal, sunt masiv slavone (de la însuși numele Moldova, până la Craiova și Dâmbovița și Bistrița și Cernavoda și toate celelalte), însă uneori întâlnim urme de dialecte slave diferite.
Astfel, în Balcani, avem două grupe masive de limbi și dialecte, cele care au un -v final și intervocalic și cele care au un -h corespunzător în aceeași poziție.
Sârbo-croata are -v acolo unde macedoneana are -h. Astfel, târgul din Kosovo numit Suva Reka (Apa uscată, Râul uscat) este în albaneză, anacronic: Suha Reka. Albaneza a păstrat, paradoxal, pronunția unui alt dialect. Cazuri similare se întâlnesc și în română, nenumărate.
Astfel, în funcție de limbi și dialecte, în Balcani, vârful va fi numit vrv sau vrh, iar fasolea grav sau grah… Praful (împrumutat și în română) va fi, de asemenea praf sau prah.
Or, în română, am păstrat în paralel substantivul praf, care corespunde macedoneanului prav, dar toponimul Prahova = “prăfuita”, cu prah venit din alt dialect slav, unde prah = praf.
La fel, pentru tânăr, am păstrat dintr-un dialect slav: mlad (în cuvântul mlădiță, termen diminutival slavon pentru a desemna ceva tânăr, care crește), dar dintr-un alt dialect: mold - de unde: Moldova, Țara Nouă: mlad vs. mold.
Multe piste ne poate sugera lingvistica comparativă, utile nu doar pentru noi, dar și pentru slavii din Balcani, ca să se vadă pe unde au trecut și unde au trăit o vreme.
Oameni și broaște…
Dar nu au avut loc numai împrumuturi directe, ci și calcuri lingvistice și traduceri parțiale sau aproximative. În contactul cu slavii din sud, țăranii români s-au întâlnit la bulgari și sârbi cu micul mecanism al capcanei, numită metaforic de aceia: “broască” (жаба, jaba) sau “broscuță” (жабка, jabka) prin felul în care se deschide și se închide brusc gura capcanei, precum cea a unei broaște.
Imaginea aceasta a fălcilor care se închid și deschid e atotprezentă la slavii din sud, de aceea și astăzi, la bulgari, în tabloul de bord al mașinilor cutia aceea a mănușilor, a tartinelor (sau a pistolului, în filme), se numește tot broscuță, жабка, jabka.
De la imaginea capcanei care se închide brusc ca gura broaștei, жабка, jabka, au făcut românii expresia: a lua cu japca. A lua brusc, a smulge hăpăind.
Dar când au învățat să pună o încuietoare la ușă, ceva mecanic, tot o жабка, românii doar l-au tradus pur și simplu: broasca.
De aceea avem broască la ușă. Cineva, demult, a văzut o încuietoare și o capcană la bulgari, жабката, sau la sârbi, жабка, a întrebat cum se numește și a fost lămurit. Broasca!
Mănăstire pe-un picior: „ciuperca”…
Ar merita să mai spunem ceva și despre fenomenul absolut banal al “metatezei”, prin care un cuvânt într-o limbă anume își vede permutate silabele sau anumite sunete. Așa a fost cu „ciuperca" (venită din slavonul sudic: pečurka).
Fenomenul inversării silabelor e prezent și în alte limbi coccodrillo, îi spun italienii crocodilului. Dar la fel de bine am putea menționa limbile, precum spaniola, în care Ucraina și Algeria devin: Ucrania și Argelia. Nu există logică umană care ar explica aceste metateze. Pretinsa facilitate a pronunției nu este o explicație. Italiana nu are nicio dificultate cu cr- la inițială, având credere, crepare etc. Așa încât crocodillo ar fi fost la fel de canonic fonetic pe cât e coccodrillo.
La fel, nimic nu explică de ce persanul și armeanul “nal” (potcoavă) a dat în cecenă “lan”. Ambele tipuri de monosilabă sunt la fel de canonice în cecenă, unde cuvinte de tip “nab” (somn) sau “nakh” (oameni) sunt la fel de frecvente ca “lom” (leu) sau “lam” (munte). Nimic nu justifica în cecenă ca “nal” să devină “lan” (potcoavă).
Nimic nu justifica, de asemenea, în română ca slavonul pečurka să devină ciupercă. Metateză fără logică sau explicație, căci ambele forme sunt perfect canonice fonetic in română. “Peciurcă” ar fi fost cu totul banal fonetic alături de perciuni și pocitanie. Nu există explicație pentru metateza din “ciupercă”. Ar fi fost mai logic ca pečurka să devină “picioarcă” și atunci am fi văzut superficialii lingviști naționaliști străduindu-se să ne convingă că "*picioarcă" nu vine din slavă, ci de la “picior” și s-ar fi lansat în poetice false derivări: “picior” > “picioarcă”. "Mănăstire pe-un picior / Ghici picioarcă ce-i..." Din păcate, noi am făcut din pečurka > “ciupercă”.
Devenind ciupercă, pečurka pierde în română orice urmă a etimologiei slave, perfect vizibilă în rusă, unde печура, peciura, cum e forma veche (pečurka a slavilor din sud e un diminutiv), peciura așadar, vine de la verbul *peč- = a coace. Peciura, pečurka este “cea bună de copt” și e cunoscută pasiunea slavilor pentru ciuperci (*peciurci).
De la aceeași rădăcină care a dat peciura, печура, rusa mai are și numele tabuistic al "ficatului": печень, pecen'. Ficatul este de asemenea desemnat în rusă printr-o metaforă culinară, fiind, ca și ciuperca, ceva "bun de copt”.
Dar de la o metaforă culinară care indică un fel de mâncare vine chiar numele ficatului în toate limbile romane: fegato, ficat, foie (gras): din latinescul “ficatum”, din expresia dispărută: “(iecur) ficatum” = ficat "umplut cu smochine" = ficatum. Căci "ficatum" nu e altceva decât farsa smochinelor, de la "fica", "figa", smochină. Ficatul roman și al nostru este așadar o metaforă culinară perfect echivalentă cu cea care a dat în rusă печень (ficatul bun de copt, de mâncare) și печура, pečurka.
Aceasta e originea ciupercii (peciurcii). Sau, cum îmi spunea odată în copilărie un blând bătrân, pe care îl corectam că nu se spune "palarizat": -- "Dănuț, palarizat, paralizat, ce contează, dacă m-ai înțeles ce vreau să zic?"
