Velika Oleksandrivka, Ucraina. Chiar și la câteva săptămâni după ce trupele Rusiei s-au retras după o ocupație de șapte luni, semnele prezenței lor sunt peste tot: case și mașini distruse, drumuri pline de cratere de obuze, un pod peste râul care traversează acest sat din regiunea Herson aruncat în aer.
Urmele invaziei rusești sunt prezente în graffiti-urile de pe monumentul celui de-Al Doilea Război Mondial și pe postamentul statuii dispărute a lui Taras Șevcenko, poetul național al Ucrainei, smulsă de pe piedestalul său din centrul orașului.
Urmele prezenței rusești în regiune se regăsesc, de asemenea, și în vorbele amare rostite de Volodimir, localnic din Velika Oleksandrivka, pe când închina, la cea de-a 55-a aniversare, un pahar de rachiu de struguri alături de prietenii săi, în fața casei sale pe jumătate distruse.
Forțele rusești au intrat în Velika Oleksandrivka pe 13 martie, adică la vreo trei săptămâni de la invazia pe scară largă a Ucrainei și la scurt timp după cucerirea orașului Herson situat la aproximativ 80 de kilometri sud-vest. Orașul a fost eliberat la începutul lunii octombrie, după ce forțele ucrainene au lansat o contraofensivă care a culminat cu retragerea rușilor din Herson.
În timpul ocupației, Volodimir - tehnician dendrolog și fost soldat care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Velika Oleksandrivka - a decis să rămână pe loc.
Decizia lui de a rezista invadatorilor ruși avea să fie pusă la încercare de patru ori.
La trei zile după sosirea trupelor rusești, aproximativ 200 de locuitori au ieșit pe strada principală pentru a protesta împotriva ocupației. Coloana de oameni - ținând steaguri naționale galbene și albastre și scandând „Glorie Ucrainei, glorie eroilor” - era condusă de soția lui Volodimir și de fiica lui dintr-o relație anterioară - amândouă purtând numele de Anna.
Forțele rusești au dispersat mitingul, fără vărsare de sânge. La demonstrația din ziua următoare s-au adunat mult mai puțini oameni. După aceea nu au mai avut loc proteste.
Într-o convorbire telefonică cu RFE/RL, fiica lui Volodimir a confirmat că ea și soția lui Volodimir au organizat marșul împreună cu un prieten de-al lor, în ciuda lipsei de sprijin din partea autorităților locale. Dar rușii au crezut că Volodimir s-a aflat în spatele demonstrației.
La scurt timp după aceea, a declarat Volodimir, pe când se afla în grădina lui distrusă de război, au oprit în fața casei unde locuia cu soția și mama sa două camioane KAMAZ și un vehicul blindat, iar el a fost luat și interogat.
Ofițerii ruși care au vorbit cu el l-au tratat la început cu respect și i-au oferit mâncare, spune el. Voiau să-l numească primar al orașului. Volodimir i-a refuzat, spunându-le că „în Ucraina această funcție este aleasă în mod democratic, nu aleasă de soldații ruși”.
Volodimir, care nu a vrut ca numele său de familie sau imaginea sa să fie publicate, din motive de securitate, era șeful organizației locale a veteranilor de război din Donbas - ucraineni care au luptat în conflictul alimentat de Kremlin izbucnit în sud-estul Ucrainei în 2014.
După acest prim interogatoriu, rușii l-au lăsat pe Volodimir să plece și nu i s-a mai întâmplat mare lucru în acel moment.
Dar condițiile de trai în satul ocupat au devenit încet-încet insuportabile, spune vecinul lui Volodimir, Oleh Dudka, un fermier care a părăsit satul în timpul ocupației și s-a întors recent. Soldații ruși i-au furat toate cerealele, precum și o mașină de recoltat, tractoare și alte echipamente - și majoritatea bunurilor din casă.
Soldații și-au premeditat furtul determinându-i să plece pe localnicii satului care, înainte de invazie avusese aproximativ 9000 de locuitori, spune Dudka: „Să rămâi ca să-ți aperi acareturile te putea costa viața”.
Totuși, nici plecare nu a fost ușoară, mai ales după ce a fost distrus podul peste râul Inhuleț, care șerpuiește prin sat și regiune și se varsă în Nipru, lângă Herson. Capetele zdrențuite ale podului încă atârnau în aer deasupra râului la începutul lunii noiembrie.
Volodimir a fost interogat a doua oară pentru că a ajutat locuitorii să evadeze. De data aceasta, a spus el, i s-a pus un sac negru pe cap și a fost dus într-un loc din apropierea Nova Kahovka, un oraș aflat la 80 de kilometri de Velika Oleksandrivka. A fost bătut și amenințat. L-au ținut în arest mai mult de o săptămână. I-au dat drumul înainte de Paștele ortodox, la începutul lunii mai, a spus el. A trebuit să facă drumul înapoi acasă pe jos.
Mereu, de-a lungul anilor, primăvara și vara erau perioade liniștite în satele sărutate de soare din regiunea Herson, cunoscută în Ucraina pentru pepeni și vinul de casă. Dar în 2022, pe măsură ce săptămânile de ocupație rusă s-au transformat în luni, aceste anotimpuri au adus tristețe și haos.
Puținii locuitori care au rămas în Velika Oleksandrivka s-au trezit mergând pe sârmă, în echilibru periculos între dorința de a-și salva viețile și proprietățile, ceea ce presupunea să lege anumite relații cu ocupanții, și încercarea de a ajuta armata ucraineană să recucerească satul.
Volodimir, un tip dur cu o privire intensă, gata mereu să izbucnească în hohote puternice și sarcastice de râs, a spus că a făcut tot ce i-a stat în putință pentru ca armata ucraineană să-i alunge pe invadatori.
În timp ce evacua oamenii spre teritoriul controlat de Ucraina, el le-a furnizat soldaților ruși de la punctele de control prin care a trecut cartele SIM ucrainene pe care spunea că le-au cerut pentru că doreau o conexiune stabilă la internet. Conversațiile de pe aceste telefoane au fost interceptate de Serviciul de Securitate al Ucrainei (SBU), a declarat el.
Ulterior, datorită informațiilor despre mișcările trupelor rusești colectate de soția sa, Anna, a plantat o mină primită de la soldații ucraineni pe un drum străbătut de un convoi rusesc, iar unul dintre vehicule a explodat.
După aceea, a spus Volodimir, a fost dus la interogatoriu pentru a treia oară. Ofițerii ruși îl bănuiau că dădea armatei ucrainene coordonatele trupelor rusești, spune el, și voiau să le spună tot ce știa despre mișcările și pozițiile acestora.
Înainte de a fi dus în pivnița unei case din apropierea școlii din oraș, unde forțele de ocupație rețineau mai multe persoane, el i-a cerut unui soldat din regiunea rusă Buriatia, de pe malul lacului Baikal, să aibă grijă de cele aproximativ 50 de gâște pe care le ținea pe o plajă de pe malul unui râu din apropierea casei sale, oferindu-i în schimb o sticlă de bere de casă.
Volodimir își amintește că soldatul i-a spus: „În regiunea Baikal, putem doar să visăm la struguri ca ai voștri. După război, vă voi vizita împreună cu soția mea”.
Odată ce Volodimir a ajuns în pivniță, spune el, i-a convins pe soldații ruși din Daghestan să îl lase să plece de câteva ori - când comandanții lor nu erau acolo - pentru a-i face mamei sale, care avea cancer, injecții.
Confirmând relatările multor supraviețuitori ucraineni din alte părți ale Ucrainei sub ocupație rusă, Volodimir spune că prizonierii din pivniță au fost supuși la tot felul de torturi, inclusiv electrocutare, ruleta rusească - amenințarea cu moartea la fiecare apăsare a trăgaciului - și bătăi.
La un moment dat, spune el, soldații ruși i-au spus că va fi eliberat dacă va ucide un coleg deținut. El a refuzat, iar ei i-au făcut aceeași ofertă celuilalt bărbat - cu același rezultat.
Când a fost eliberat, rămăsese aproape singur. Mama sa murise. Fiica sa părăsise Velika Oleksandrivka, temându-se pentru viața ei. La fel și soția lui. „Dar eu nu plec nicăieri”, repeta el, aproape șoptit, de parcă evenimentele ar fi încă în desfășurare.
Rușii au venit din nou după el pe 28 iulie - ziua Sfântului Volodimir, conform calendarului Bisericii Ortodoxe Ucrainene. Un ofițer de securitate cunoscut sub numele de Umbra a intrat în casa sa împreună cu mai mulți soldați, l-a lovit în piept, a scos o armă și i-a ordonat să își sape propriul mormânt în grădină, a spus el.
„Arată ca un canal”, a glumit unul dintre soldații ruși. Apoi ofițerul a tras o serie de focuri de armă, a spus el, unele deasupra capului, altele razant pe lângă el, lăsând urme încă vizibile pe unul dintre pereții exteriori ai casei. Dar a fost lăsat în viață - și nu-și poate explica de ce.
„M-am gândit să construiesc o seră în dreptul acestei găuri, dar fiica mea s-a opus”, ne spune Volodimir râzând. La împlinirea vârstei de 55 de ani, spiritul său părea nealterat, dar râsul său era amar, iar la un moment dat a cedat și a început să plângă.
În timpul ultimului interogatoriu, ofițerii ruși au găsit numele soției sale pe telefonul său. „Au înțeles că ea este punctul meu slab”, a spus el, ștergându-și lacrimile de pe obraji.
I-au dat un telefon și, când a aflat că el era reținut din nou, ea a decis că trebuie să se întoarcă la Velika Oleksandrivka. Pe drumul spre sat, la 1 august, vehiculul în care se afla a fost atacat de soldații ruși, potrivit lui Volodimir. Cinci dintre cei opt pasageri au murit. Inclusiv soția sa.