1989 - În august, Polonia a renunțat în mod pașnic la comunism. În octombrie, a urmat Ungaria. În noiembrie, a sosit rândul Germaniei de Est, Bulgariei și Cehoslovaciei. În decembrie, și în România se auzea rostit cu glas tare cuvântul „libertate”.

Însă cu prețul unor vieți omenești: România a fost singura țară din Europa de Est în care eliberarea a însemnat moartea unor oameni, iar istoricii spun că o parte din vină îi aparține lui Nicolae Ceaușescu.

Destinul dictatorului a stat în propriile sale mâini. Ar fi avut ocazia să se retragă și să schimbe modul în care a fost scrisă, în decembrie 1989, istoria României.

Dar Ceaușescu nu a plecat. S-a prăbușit.

Un regim pe sfârșite a început cu realegerea dictatorului

Declinul lui Nicolae Ceaușescu a început cu aproximativ opt ani înainte ca regimul comunist să își găsească sfârșitul. În 1981, spune istoricul Lavinia Betea, românii începeau să critice (pe ascuns) conducerea lui Ceaușescu din cauza restricțiilor impuse la alimente și energie pentru plata integrală a datoriei externe.

La începutul anilor '80 fusese inițiată campania de raționalizare a hranei, din cauza lipsurilor tot mai mari. S-au introdus cunoscutele cartele - oamenii puteau cumpăra doar anumite cantități de produse alimentare esențiale. A devenit tot mai important „a cunoaște pe cineva”, a te „descurca” pentru a obține carne, produse lactate sau chiar portocale și banane.

Utilizarea energiei a suferit, la rândul ei, schimbări majore. Din 1979, prețul carburanților a crescut. Le fel se întâmplase și în cazul curentul și al gazului. Vara anului 1982 a adus tăierea iluminatului public, dar și scumpirea prețului la căldură.

Declinul se simțea în mai multe feluri la nivelul percepției colective, adaugă Lavinia Betea, iar cultul personalității, care era din ce în ce mai exagerat, nu era bine tolerat de populație.

„Oamenii de rând, pe care nu-i asculta nimeni și ale căror voci nu se auzeau în spațiu public, înțelegeau că lucrurile merg prost și săturaseră de cuplul Ceaușescu și din punct de vedere imagistic-propagandistic”.

De-a lungul anului 1989, cu precădere în prima jumătate a anului, apar o serie de acțiuni împotriva regimului, precum tentativa unor jurnaliști de a lansa un ziar clandestin și „Scrisoarea celor șase” - un document elaborat și semnat de doi foști șefi ai Partidului Comunist Român (PCR), doi foști miniștri, un membru al Biroului Politic și un fost ambasador al României la ONU.

Istoricul Stelian Tănase notează că semnele de contestație, mai ales din partea intelectualilor, se înmulțeau; în rândul oamenilor, starea generală era de nemulțumire, iar comunitatea internațională părea să fie mai atentă la abuzurile petrecute în țară.

Cu toate acestea, acțiunile ca „Scrisoarea celor 6”, din martie 1989, nu l-au speriat pe Ceaușescu și nici nu i-au dat de gândit ce va urma în viitorul apropiat, explică Stelian Tănase. „Ele nu aveau o bază de masă, nu erau înrădăcinate în societate, erau niște lideri, intelectuali, grupuri destul de exclusiviste și fără acces - de aia nu s-a temut Ceaușescu, nu le-a luat ca pe niște semnale alarmante”.

„El s-a alarmat, de pildă, când a fost povestea din Valea Jiului, în 1977, și zece ani mai târziu, în 1987, la Brașov. El știa că masele fac istoria, că ele se răscoală - de asta îi era foarte frică”.

Pe plan intern, între 20-24 noiembrie 1989 a avut loc cel de-al XIV-lea Congres al PCR - ultimul. Cetățenii așteptau, pe atunci, demisia dictatorului. Chiar și unii demnitarii sperau la o retragere, notează Lavinia Betea.

Totuși, „La al XIV-lea Congres, Ceaușescu reales!”, a fost una dintre cele mai populare lozinci, care arată că ultima reuniune a membrilor din nomenclatură a stat sub semnul re-validării lui Ceaușescu în poziția de lider al țării.

Și Dictatorul a fost reales.

„Nu voia cu niciun preț să renunțe la putere, iar în jurul lui era o elită politică extrem de lașă, extrem de obedientă, care ar fi putut să îl schimbe la Congres, cum au făcut bulgarii cu un lider care stătuse aproape la fel de mult la putere ca Ceaușescu, Todor Jivkov”, spune profesorul de politică comparată și istorie recentă Dragoș Petrescu.

„În Bulgaria, la Sofia, a fost o lovitură de palat, care l-a îndepărtat pe Todor Jivkov imediat după căderea Zidului Berlinului, în 10 noiembrie, și l-a înlocuit cu un lider gorbaciovist. La noi, elita comunistă a continuat să-l susțină pe Ceaușescu”.

Douăzeci de zile au trecut de la finalizarea ultimului Congres până la unul dintre primele evenimente ale Revoluției române din decembrie 1989. Un grup de intelectuali, studenți și muncitori din Iași au încercat să organizeze o manifestație anti-comunistă în Piața Unirii din oraș - fără vreo reușită însă, întrucât au intervenit autoritățile.

Insuccesul, explică Dragoș Petrescu, este legat de nucleul de rezistență, format din disidenți ca Dan Petrescu (scriitor) și cumnata acestuia, Tereza Culianu-Petrescu, aflați sub atentă supraveghere din partea Securității. De-a lungul anilor '80, adaugă acesta, au existat numeroase idei împotriva regimului care s-au propagat permanent în Iași. De aici și potențialul de protest din 14 decembrie.

Debutul Revoluției nu ar fi fost posibil nici la Cluj, mai explică profesorul de istorie recentă, din cauza supravegherii atente asupra Doinei Cornea, o altă disidentă.

Timișoara: picătura care a făcut ca paharul să se reverse

În 15 decembrie, în Timișoara, în contextul evacuării parohului reformat László Tőkés în afara orașului, are loc punctul de turnură, care a dus, în cele din urmă, la o schimbare de regim și la moartea lui Nicolae Ceaușescu.

La acel moment, László Tőkés nu era un personaj cunoscut la nivel național, precum Mircea Dinescu sau Paul Goma, nume des rostite de posturile de radio Europa Liberă și Vocea Americii.

Însă, ca urmare a unor apariții televizate din Ungaria, în care acesta a criticat regimul Ceaușescu, a fost luată decizia ca Tőkés să fie mutat într-un sat din sud-vestul Transilvaniei, în Mineu. În semn de susținere, în liniște, mai mulți enoriași în vârstă s-au adunat în jurul casei parohiale din Piața Maria.

„În timpurile acelea, să vezi un grup de oameni adunat undeva, fără ca să fi existat vreun ordin de a se asocia, de a participa la vreo demonstrație, pentru că nu puteai să să participi, să faci demonstrații, decât cu ordin, era era ceva foarte deosebit”, spune Lavinia Betea.

Ziua următoare, în 16 decembrie, numărul susținătorilor a crescut și mișcarea de susținere a lui László Tőkés, un incident izolat, ușor de înăbușit de Securitate, povestește profesorul Dragoș Petrescu, se transformase într-un eveniment de mari proporții.

Această transformare se datorează poetului disident Ion Monoran, care, la un moment dat, văzând ce se întâmplă în Piața Maria și că există o curiozitate din partea populației, care începuse să vină să vadă ce se întâmplă, a oprit tramvaiele care traversau zona.

„I-a îndemnat pe călătorii din tramvaie să coboare și să se alăture protestului oamenilor care își susțineau liderul religios. Acest moment a creat trecerea de la un incident localizat, strict religios, la un protest mai mare. Mai apoi, pe principiul bulgărelui de zăpadă, lucrurile s-au generalizat și asta a făcut ca din ce în ce mai mulți locuitori ai Timișoarei să se alăture. Ușor-ușor, protestul dedicat parohului a devenit un protest împotriva regimului Ceaușescu”, adaugă Dragoș Petrescu.

Tot acum se auzeau și primele lozinci împotriva dictatorului. Din Piața Maria, manifestanții s-au îndreaptat către Comitetul județean al PCR, unde se aflau angajații Miliției, Gărzilor Patriotice și forțe de ordine ale ministerului de Interne.

Asupra manifestanților sunt îndreptate jeturi de apă, gaze lacrimogene și au loc primele arestări.

În acest timp, la București, spune Lavinia Betea, Ceaușescu era convins că va reuși să țină lucrurile sub control, având în vedere experiența anterioară cu minerii din Valea Jiului (1977) și cu muncitorii de la Brașov (1987).

„I s-a părut de ordinul derizoriului ceea ce se petrecea la Timișoara cu un pastor despre care nu scriseseră ziarele în România. Dar cine era László Tőkés? Nu prezenta nimic pentru el”.

În 17 decembrie, sunt trimiși la Timișoara, din ordinul lui Ceaușescu, mai multe nume ale Armatei, pentru a coordona acțiunile represive. Printre vocile care scandau „Jos Ceaușescu, jos comunismul” se aud primele focuri de armă, în urma cărora sunt ucise zeci de persoane.

„Ceaușescu a taxat acea scânteie, care a detonat butoiul de pulbere. Și maniera în care el a înțeles stingă acest «incendiu» la Timișoara a fost una cu totul și cu totul nepotrivită”, spune Lavinia Betea despre decizia lui Ceaușescu de a ordona armatei să recurgă la armele.

Tot în 17 decembrie are loc o ședință a Comitetului Politic Executiv (CPEx), organul care avea ca scop conducerea partidului între plenare, în care Ceaușescu se simțea amenințat de posibilul amestec al „agenturilor străine” în treburile interne ale țării și dă vina pe Tudor Postelnicu, ministru de Interne, Iulian Vlad, comandantul Securității, și pe Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale, pentru gestionarea situației de la Timișoara.

În acest moment, Ceaușescu a avut ocazia să se retragă de la putere. Nefiind satisfăcut de situația în care se afla, acesta a încercat să părăsească ședința CPEx, spunându-le celor prezenți să-și găsească un alt secretar general.

Membrii de partid, apropiați de Ceaușescu, ca Manea Mănescu, Emil Bobu și Constantin Dăscălescu, au insistat, însă, ca dictatorul să nu renunțe la putere.

„Ceaușescu, în momentul ăla, trebuia să plece. Își salva și viața, în primul rând. Ca urmare, a ajuns la Târgoviște să fie executat. Dacă atunci Biroul Politic hotăra să pună pe altcineva, probabil că scăpa cu viață”, spune Stelian Tănase.

Puterea familiei Ceaușescu

Sigur că situația internă nu va degenera și anunțat că la Timișoara totul ar fi sub control, Nicolae Ceaușescu a părăsit țara în 18 decembrie, cu destinația Iran, unde a efectuat ultima vizită oficială. La cârma țării au rămas Elena Ceaușescu și Manea Mănescu.

„În primul și în primul rând, nu ar fi putut Ceaușescu să invoce nimic statutar, niciun regulament care să îi permită ca pe durata absenței sale, a plecării sale în Iran, să îi lase pe cei doi la conducere. Elena Ceaușescu, în afara faptului că era nevasta lui, nu era al doilea om în ierarhia României”.

„Normal ar fi fost să fie lăsat premierul sau secretarul cu organizatoricul la nivelul conducerii partidului. El însă încetase să mai aibă încredere în cei din jurul său. Mai avea încredere doar în propria-i nevastă”, spune Lavinia Betea.

Un punct de vedere similar are și Stelian Tănase: „Nu a fost corect, nu se lasă puterea în familie. Trebuia să o lase primului-ministru sau unui secretar al Comitetului Central. Dar nu, ei nu mai gândeau în momentul ăla. Ei voiau să păstreze puterea. Și singurii oameni în care puteau să mai aibă încredere erau rudele”.

După plecarea lui N. Ceaușescu, în Timișoara, 30 de tineri s-au îndreaptă, în liniște, spre Catedrală, unde au aprins lumânări, au cântat „Deșteaptă-te, române” și au așezat un tricolor cu stema decupată. Asupra lor sunt au fost îndreptate focuri de armă. Până la fuga cuplului dictatorial din 25 decembrie 1989, în Timișoara au murit 73 de persoane și 296 au fost rănite.

În speranța că acest incident va fi uitat, după ce s-a consultat cu Bobu și cu Postelnicu, Elena Ceaușescu i-a ordonat generalului Constantin Nuță să ridice corpurile a 44 de martiri de la morga Spitalului Județean din Timișoara - această operațiune poartă numele de cod „Trandafirul” și s-a petrecut în noaptea dinspre 18 spre 19 decembrie.

Pe autostrada București - Pitești, corpurile au fost predate forțelor ministerului de Interne; de aici, operațiunea și-a schimbat numele în „Vama”. Cei 44 de martiri au fost incinerați la crematoriul „Cenușa” din Capitală, iar cenușa lor a fost aruncată într-o gură de canal din Popești-Leordeni. Nici până în ziua de astăzi, identitatea a cinci dintre aceste persoane nu a fost aflată.

În cea de-a patra zi de proteste, la Timișoara este declanșată o grevă generală, cerându-se demisia lui Ceaușescu. Șeful Marelui Stat Major, generalul Ștefan Gușe, anunță la București că în stradă nu se mai află protestatari și ordonă trupelor să intre în cazărmi.

În 20 decembrie, Timișoara devine primul oraș eliberat de comunism: aproximativ 200.000 de persoane ocupă Piața Operei și scandează mesaje de libertate. Primarului Petre Moț îi este înmânată o listă cu revendicările protestatarilor, printre care și demisia lui Ceaușescu. Speriați, apropiații lui Ceaușescu, prezenți în orașul acum liber, se întorc la București, pentru a aduce știrile.

„Asta e o provocare”

La sute de kilometri distanță, într-un București care se pregătea de revolte stradale, Nicolae Ceaușescu s-a întors în țară și în cursul serii a ținut un discurs televizat de 23 de minute, în preajma soției și a unor membri de partid, în care atribuia evenimentele petrecute în Timișoara „cercurilor reacționare, imperialiste, iredentiste, șoviniste” și „serviciilor de spionaj din diferite țări străine”.

În prima zi de evenimente din Capitală, 21 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu a fost prezent la ședința CPEx, desfășurat dimineață, în cadrul căreia s-a discutat despre majorarea pensiilor, ajutorului social, alocațiilor și indemnizațiilor pentru naștere. Apoi a ținut un discurs, de la balconul Comitetului Central din Piața Palatului (actuala Piață a Revoluției), în fața membrilor de partid, care erau înarmați cu pancarte de culoare roșie, pe care erau trecute mesaje ca „Ceaușescu-eroism/România-comunism” sau „România a ales socialism, pace și progres”.

În timpul discursului, dintr-o dată, în piață au început să se audă zgomote atipice: mitingul se transforma într-o demonstrație. Apelând la calm - „tovarăși, stați liniștiți, așezați-vă liniștiți!” - și fiind dublat de soție, acesta recunoștea că ce se întâmpla în fața lui era o „provocare”. Ignorat, s-a baricadat în Comitetul Central, alături de Elena Ceaușescu, până a doua zi.

Istoricii spun că momentul discursul de la balcon, din 21 decembrie, amintește de o scenă petrecută cu peste două decenii înainte, când Nicolae Ceaușescu se afla la guvernare de numai patru ani - 21 august 1968 - ziua în care liderul criticase invadarea Cehoslovaciei din exact același loc.

„Atunci, populația din România a văzut, în marea ei majoritate, un lider care se opune, care este dedicat interesului național. Ceaușescu a crezut că un discurs similar ar putea să mai electrizeze populația. El s-a crezut un lider carismatic și a simțit că a doua dovadă de carismă ar putea să aibă loc atunci, în decembrie”, spune Dragoș Petrescu.

„Numai că situația era complet diferită. În 1968, România se afla într-o perioadă de deschidere, în care regimul comunist își arătase o față ceva mai umană. Dar acum, în decembrie, Ceaușescu își arăta o altă față. România se afla la sfârșitul unei decade de profunde lipsuri, cozi, întreruperi ale alimentării cu energie electrică. România se afla într-o situație disperată”.

Din fața Pieței Palatului, oamenii s-au regrupat și au luat-o printre străduțe, îndreptându-se către punctele centrale ale orașului, ca Piața Romană sau Piața Universității.

Mulțimea ocupase șoseaua, se auzeau lozinci anti-regim și forțele de ordine au început să facă primele arestări. Protestatarii au ridicat o barieră împotriva acestora în fața Hotelului Intercontinental, care a fost degajată cu ajutorul tancurilor în cursul nopții. Atunci au loc și primele focuri de armă.

„Nici măcar atunci când au aflat despre baricada de la Intercontinental, nici când au văzut Piața Palatului plină de lume, cu atât mai puțin când au văzut mulțimea de la mitingul din 21 decembrie în derivă, cei doi Ceaușești nu au crezut că puterea lor se clatină, că se termină. Nici atunci. Atât erau de cuplați de la realitate”, explică Lavinia Betea.

Și în restul țării, în orașe ca Arad, Sibiu, Târgu Mureș, Brașov, Cluj-Napoca și Alba Iulia începuseră manifestații de masă. Era doar o chestiune de timp până când Ceaușescu s-a văzut nevoit să capituleze.

Seara, dictatorul găsise și un responsabil pentru evenimentele din București: Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale, care fusese etichetat ca „trădător de țară”. Acesta s-a sinucis, au aflat oamenii.

Un elicopter se înalță pe cerul Bucureștiului. Și nu se mai întoarce

În ultima zi petrecută de cuplul dictatorial la București, 22 decembrie 1989, de dimineață, muncitorii marilor platforme industriale și-au întrerupt activitatea și s-au îndreaptat în grupuri către sediul Comitetului Central, unde știau că se află Ceaușescu. La ora 10.00, Piața Palatului era ocupată de sute de mii de protestatari, care cereau dreptate pentru incidentele sângeroase.

La ora 11.00, generalul Victor Atanasie Stănculescu a ordonat retragerea armatei în cazărmi, care trece de partea poporului. O oră mai târziu, în urma tentativei dictatorului de a se adresa cu o portavoce oamenilor, la 12:06, cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu vede pentru ultima oară Bucureștiul - au decolat împreună cu anturajul și cei doi aghiotanți de pe acoperișul CC, marcând astfel sfârșitul unui regim represiv.

Istorica Lavinia Betea numește ultimele zile din viața celor doi ca „fatala aventură”. După fuga din București și aterizarea elicopterului lângă Titu, sub pretextul că altfel vor fi doborâți, soții Ceaușescu nu mai aveau cale de scăpare. Aghiotanții le-au făcut rost de o mașină la ocazie, care i-a dus până în satul Văcărești, de unde au luat o altă mașină, cu direcția Târgoviște.

Aici, spunându-le că le oferă protecție, cuplul a fost preluat de niște milițieni. Nu au putut fi duși la sediul comun al Miliției și Securității, din cauza numărului mare de demonstranți - în țară se dăduse deja vestea conform căreia cei doi se aflau în jurul Târgoviștei.

„I-au dus pe un câmp până seara, când i-au dus la sediul acela comun, unde Ceaușescu, luat la rost pentru politica pe care a dus-o, a dat semne de tulburare, care i-a speriat pe cei din jur, în sensul că ar fi putut face un infarct sau un anevrism. Atunci au decis să nu le mai spună nimic, să-i lase așa, și i-au dus în garnizoana din Târgoviște, unde timp de trei zile au fost ținuți într-o stare de confuzie”.

Până în clipa morții, adaugă Lavinia Betea, Ceaușescu a fost sigur că există forțe care luptă în continuare pentru el. Numai că, în 25 decembrie 1989 are loc un proces al celor doi, intentat de Tribunalul Militar Extraordinar.

În urma lui, cei doi au fost duși în curtea cazărmii din Târgoviște, unde, în jurul orei 15:00, am fost puși la perete și împușcați de un pluton de execuție, format din trei persoane. Au fost înmormântați cinci zile mai târziu, în cimitirul Ghencea Civil din Capitală.

Profesorul Dragoș Petrescu spune că procesul nu a fost unul drept și că printre cei care l-au acuzat pe Ceaușescu se aflau unele personaje care au contribuit, mai târziu, la „dezastrul țării”. „Punând problema statului de drept și al unei tranziții democratice, ne dăm seama că, de fapt, dacă cuplul Ceaușescu ar fi avut parte de un proces organizat conform regulilor dintr-un stat de drept, cred că am fi lămurit foarte multe aspecte legate de regimul comunist din România, de plata datoriei externe, de relațiile cu Uniunea Sovietică, de relațiile cu lumea occidentală”.

Între timp, la București se constituia Frontul Salvării Naționale, organul care avea să asigure conducerea țării în prima perioadă din postcomunism, având scopul de a „instaura democraţia, libertatea şi demnitatea”.

Au urmat loc violențe stradale, care s-au soldat cu un număr mai mare de morți decât cele înregistrate până în 22 decembrie.

Informațiile despre numărul de morți, răniți și participanți la proteste, dar și unele informații despre zilele de 15-25 decembrie 1989 au fost preluate din:

• Istoria căderii regimurilor comuniste, de Stelian Tănase;
• Istoria României în date, coordonator Dinu C. Giurescu;
• Regimul Comunist din România: o cronologie politică (1945-1989), de Cristina Păiușan, Narcis Dorin Ion și Mihai Retagan;
• Tovarășa: biografia Elenei Ceaușescu, de Lavinia Betea.

Articol preluat de pe pagina Europa Liberă România. ​