E o întrebare deschisă. Luni, 6 martie 2023, la Chișinău a avut loc un protest mai puțin obișnuit. Un grup de susținători ai partidelor rusofile s-au adunat în fața sediului Curții Constituționale pentru a apăra drepturile „limbii moldovenești”. Aveau pancarte pe care scria: „Limba moldovenească e la ea acasă”, „Decizia aparține poporului”, „Nu vă bateți joc de Constituție”, „Moldovenii vorbesc moldovenește” ș.a.
Un observator extern, cât de cât familiarizat cu istoria ultimilor trei decenii a Republicii Moldova, începând cu anii liberalizării gorbacioviste, ar fi fost mirat să vadă că acești oameni protestează împotriva limbii române uzând... simboluri românești, că imită scenografia Mișcării de emancipare națională de la începutul anilor ’90, când sute de mii de basarabeni au cerut în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău oficializarea limbii române și grafiei latine, precum și recuperarea istoriei nefalsificate de sovietici.
Ca să fie consecvenți față de „limba moldovenească”, manifestanții socialiști și comuniști ar fi trebuit să-și scrie lozincile în chirilică și să fluture steagul roș-verde al RSS Moldovenești (asumat între timp de Transnistria separatistă). Întrucât alfabetul latin și tricolorul sunt atribute ale patrimoniului național românesc. Stema Republicii Moldova, suprapusă pe cele trei culori – roșu, galben și albastru –, semnifică tocmai apartenența statului moldovean la acest patrimoniu românesc inalienabil.
Absurdul are totuși o explicație. Socialiștii nu-și permit să promoveze separatismul și anularea de facto a independenței Republicii Moldova. Din contră: aspirația lor e să arate că decizia „regimului Sandu” cu privire la limba română nu exprimă opinia totalității poporului, că nu inexistenta RSS Moldovenească, ci statul independent Republica Moldova respinge românismul și vrea relații strânse cu Rusia. Pentru același motiv, la protestele antiguvernamentale ale Partidului Șor se iese cu steaguri tricolore, nu cu drapele ale Rusiei sau cu prăfuitele simboluri sovietice.
În mod cert, la mitingul de luni, din fața Curții Constituționale, au venit și oameni manipulați, complexați de faptul că vorbesc o română defectuoasă. Ei se simt psihologic mai confortabil cu „limba moldovenească”, adică folosind un limbaj macaronic, împănat cu rusisme, lipsit de exigențe gramaticale și acuratețe lexicală. Deputații socialiști Bolea, Bătrîncea și Novac, care au condus protestul, nu se numără printre vorbitorii rudimentari de română, ei execută o agendă politică din postura unui partid de opoziție. Problema este că o fac atacând valorile fundamentale ale statului, speculând și adâncind faliile din interiorul societății moldovene.
Nimeni n-ar trebui să-și facă probleme că ar exista o discriminare pe principii lingvistice a cetățenilor minoritari. Republica Moldova nu a mers pe modelul Țărilor Baltice, care, în zorii independenței, au instituit anumite restricții pentru nevorbitorii limbii de stat. Unii au lăudat această permisivitate a moldovenilor, alții au criticat-o, declarând că o asemenea neglijență a lipsit minoritățile naționale de motivația de a însuși limba română. Decalajele lingvistice însă pot fi depășite dacă există voință, mai ales că tot zilele acestea guvernul a adoptat un program extins de predare a limbii române pentru alolingvi – copii și adulți.
Nebuloasa identitară în care a plutit Republica Moldova în anii independenței a condamnat-o la o eternă derivă între Est și Vest, când un partid sau o coaliție declarat proeuropeană aflată la guvernare era, fatalmente, schimbată la următorul ciclu electoral de forțe pro-ruse. În lipsa unui liant național și a unei etici unanim acceptate, în Moldova a triumfat ideologia lui „fură cât poți!”. Sărăcia, neîncrederea în stat s-au adâncit, exodul a luat proporții uriașe, reformele s-au derulat după principiul leninist „un pas înainte, doi pași înapoi”.
Fortificarea limbii și culturii naționale este parte integrantă a strategiei de reziliență și coeziune internă a oricărui stat preocupat de independența și suveranitatea sa. Or, Republica Moldova este „șvaițer” la acest capitol.
Mai nou, guvernarea de la Chișinău dă semne că s-a decis nu numai cu privire la statutul limbii române, ci și în raport cu politicile Rusiei. A decis să spună lucrurilor pe nume, pentru a nu exista niciun dubiu de partea cui se situează în actualul conflict. Ministrul Nicu Popescu a anunțat că Moldova se va alătura majorității sancțiunilor occidentale împotriva Rusiei, iar spicherul Igor Grosu și alți oficiali au replicat Ministerului de Externe de la Moscova că Rusia nu are dreptul să dicteze felul cum își numește Republica Moldova limba oficială.
La aceeași ședință din 2 martie 2023, deputații PAS au adoptat o Declarație de condamnare a războiului lui Putin în Ucraina și de susținere a instituirii unui tribunal internațional care să judece crimele de război ale invadatorilor ruși. Opoziția socialist-comunistă a părăsit demonstrativ sala de ședințe și a reclamat faptul că un document al ei, „mult mai echilibrat”, pe același subiect, a fost ignorat de majoritatea parlamentară.
Presa de la Chișinău și mai mulți comentatori pe rețelele de socializare susțin că înăsprirea tonului la nivelul guvernării în relația cu Rusia se datorează asigurărilor de sprijin pe care președinta Maia Sandu le-a primit din partea Statelor Unite și a altor aliați occidentali. Fapt este că războiul din Ucraina a accelerat procesele de definire identitară în Republica Moldova. Tentativele de destabilizare nutrite de oligarhii fugari, asistați de Moscova, pe de o parte, și obligațiile Chișinăului pe linia integrării europene, pe de altă parte, nu mai lăsau loc de ambiguități, eschive și poziționări „neutre”.
Rămâne de văzut cum va reuși Moldova să-și susțină alegerea identitară și de civilizație, rezistând presiunilor ostile, interne și externe.
Punctele de vedere exprimate în acest articol nu reprezintă neapărat poziția Europei Libere.
