Pe baza unui test de salivă, să spunem, celor doritori să plătească și care doresc febril să-și afle „originea” dincolo de ce spun actele oficiale sau de ce le-au transmis părinții li se promite că își vor afla originile reale, deseori tenebroase sau exotice, că în sfârșit vor ști cine sunt.
Te supui testului (contra plată) si găsești: 15% (dăm procente la întâmplare) - irlandez; x% - balcanic; y% - scandinav (sau egiptean, sau etiopian, nu contează). Deseori, asta duce la perplexitate, repunere în cauză inutilă a identității personale sau bănuieli de infidelitate în direcția defuncților părinți sau bunici.
Credința irațională în fiabilitatea acestor „teste ADN” i-a făcut pe unii să imagineze că ele pot contribui la rescrierea sau consolidarea miturilor istorice. S-au făcut astfel teste ADN asupra resturilor unui „prinț” îngropat la Curtea de Argeș (zis "Prințul Negru"), mai ales în urma teoriei lansate de Neagu Djuvara, care a încercat să demonstreze că Basarabii, întemeietorii Țării Românești, ar fi fost o familie nobilă cumană (cumanii fiind un popor turcofon, stăpâni peste un vast imperiu al stepelor în zona Mării Negre și care se convertiseră la creștinism).
Concluzia testelor, luată foarte în serios, a fost că „Bărbatul îngropat acolo ar fi avut dinspre mamă origini germanice sau nord-indiene, iar nu cumane, cum susţin unii istorici români.” („Prinţul Negru al Ţării Româneşti“. Cercetătorii din Cluj, Iaşi şi Bucureşti dezleagă misterul unui voievod îngropat la Curtea de Argeş, Adevărul, 04.11.2014.)
Unii ar dori să se facă același lucru cu rămășițele lui Ștefan cel Mare, deși nu există nici o certitudine că ele ar fi autentice.
Nu există gene lingvistice sau naționale
Rețelele sociale sunt pline de asemenea postări, cel mai adesea entuziasmate sau pline de amărăciune, însă rareori neutre sau scrise în glumă: — “Tocmai am aflat că sunt pe jumătate levantină”; sau: — “Am avut strămoși tiibetani”.
În realitate, tot ce vedem postat, împărțit pe procente, 60% român, 15% grec, 3% berber etc. sunt simple aiureli comerciale care nu ne spun nimic despre identitatea strămoșilor noștri. Nu există nicio legătură între genetică și apartenența unei persoane din trecut la un anume grup lingvistic sau cultural. Nu există genă românească sau maghiară, nu există nici măcar genă slavă sau latină.
Se pot urmări, cu aproximație neștiințifică, anumite concentrări de indici care ar putea permite (totul la condițional, desigur, cu prudență infinită) reconstituirea vagă a unor presupuse deplasări de populații, dar niciodată nu va exista nici cel mai mic indiciu care să ne îndrepte spre cultura din care aceștia făceau parte sau limba pe care o vorbeau.
Limba este cea mai importantă, căci ea formează baza identității colective, însă ADN-ul nu ne este de nici un sprijin când e vorba de a ști ce limbă vorbeau cei îngropați în anumite morminte, tumuli sau gorgane (kurgane). Dar între limbă și ADN nu există nici cea mai mică legătură, căci limba se transmite social, nu prin sânge.
Pentru lingvist, pentru istoricul culturii, genetica este așadar doar știința datării vagi a unor oase mute. ADN-ul nu spune nimic despre populațiile respective, care în decursul a trei generații databile cu aproximație putuseră să-și schimbe de trei ori limba, cutumele și religia tribală.
Turcii și maghiarii
Să luăm, de pildă, turcii și maghiarii de azi. Turcii din Turcia și Balcani, este limpede, prezintă tipul fizic anatolian, mediteraneean, balcanic sau caucazian, iar nu pe cel turco-mongol- siberian. Majoritatea turcilor din Turcia propriu-zisă (spre deosebire de cei din Asia Centrală și Turkestanul chinez: uzbeci, turkmeni, kazahi, uiguri) nu se deosebesc fizic de caucazieni sau balcanici, fiind în majoritate anatolieni (greci, armeni, lazi etc.) asimilați. Analizele ADN-ului confirmă asta. ADN-ul nu are însă nici o relevanță asupra identității actuale a celor 80 de milioane de turci, care se consideră ceea ce sunt în virtutea limbii, culturii și istoriei lor.
Același lucru se poate spune și despre maghiari, care, cu excepția unor secui din munții Ardealului, nu prezintă azi câtuși de puțin tipul fizic asiatic al puținilor militari nomazi ce au ajuns în Pannonia, trăgând după ei alte triburi asiatice, de limbi diverse, pe la sfârșitul mileniului I e.n. Un ungur roșcat sau cu ochi albaștri nu se va simți mai puțin maghiar decât un secui cu ochi migdalați.
Așa încât, în loc să ne căutăm ADN-ul, mai bine am învăța cum se studiază documentele vechi sau ce este aceea epigrafia. În trecut, tot ce rămânea după oameni era doar ceva scrijelit individual cu numele lor și numele fratriei, sau vreo două vorbe în limba de atunci. Restul este doar praf de oase și cioburi de lighean, poate și acelea prădate de la greci. Dar oasele nu vorbesc.
