Ascultătoare şi ascultători ai postului de radio Europa liberă, din România şi din Republica Moldova, poate îşi aduc aminte de numele lui Vladimir Krasnosselski, corespondent din Elveţia, şi de Duiliu Vinograschi, colaborator ocazional din Germania.
Cei doi au participat la emisiuni, dedicate istoriei Partidului Social-Democrat din România. Krasnosselski a redactat un lung serial despre istoria zbuciumată a acestui partid, supus prigoanei în perioada antonesciană şi apoi în perioada comunistă. Textele difuzate le-a adunat Krasnosselski (1924-1991) în volumul intitulat, „Stînga în România 1832-1948 - tentativă de sinucidere sau asasinat?”. Cartea a apărut în 1991 la editura lui Victor Frunză, din Aarhus (Danemarca).
Amândoi, Krassnoselski şi Vinograschi, au fost deţinuţi în perioada stalinismului. În anii 1970 au emigrat în Occident.
Destine asemănătoare
La prima vedere, destinul lor se aseamănă. Deschiderea arhivelor fostei Securităţi oferă surprize nebănuite şi, totodată, date şi informaţii inedite în ceea ce priveşte istoria Partidului Social-Democrat, subminat, spionat şi manipulat de agenţi, reînfiinţat după revoluţia din 1989, având în frunte şi pe câţiva vechi militanţi care au supravieţuit prigoana stalinistă.
Vizita lui Vinograschi la Bucureşti, în ianuarie 1990
După emigrare, în 1973, Vinograschi s-a înscris în Partidul Social-Democrat din Republica Federală Germania (SPD). Spre sfârştul lunii ianuarie 1990 soseşte la Bucureşti, însoţit de un grup de social-democraţi din Germania. Grupul urma să contacteze liderii nou înfiinţatului Partid Social-Democrat din România, prezidat de Sergiu Cunescu. Totodată, urma să restabilească relaţiile întrerupte în perioada războiului rece, inclusiv cu militanţii care între 1948 şi 1989 au acţionat în ilegalitate şi care nu au reuşit să pună la punct o organizaţie clandestină viabilă. Vinograschi şi-a propus să aibă şi o întrevedere cu Alexandru Bârlădeanu (născut în 1911, în Basarabia, la Comrat – decedat la Bucureşti, în 1997), semnatar al scrisorii de protest contra lui Nicolae Ceauşescu, în martie 1989, după revoluţie activ în structurile FSN (Frontul Salvării Naţionale) şi între iunie 1990 şi octombrie 1992, preşedinte al Senatului, camera superioară a Parlamentului din România.
Pe lângă toate aceste contacte oficiale, Vinograschi (născut în 1909 la Galaţi) însă a mai avut atunci şi întrevederi ne-oficiale cu ofiţeri ai Serviciului de Informaţii Externe care l-au luat în primire în calitatea sa de vechi agent. Cu ocazia întîlnirii i se face şi un cadou de 500 de dolari şi se stabilesc noi modalităţi de colaborare în această prima fază a etapei post-comuniste, când s-a afirmat oficial că Securitatea ar fi fost desfiinţată. Octogenarul Vinograschi primeşte sarcini noi şi urmează să fie contactat de către un ofiţer. Deocamdată nu se ştie, dacă aceste contacte programate au mai avut loc şi dacă Vinograschi a mai furnizat informaţii. Asta pentru că dosarul SIE 19798, deschis pe 10 septembrie 1971, a fost curăţit în 1990 şi închis definitiv pe data de 31 iulie 1991.
Crâmpeie din istoria Partidului Social-Democrat în dosarele întocmite lui Vinograschi de către Securitate
În arhive se păstrează însă alte dosare din care se desprind etapele cele mai importante din viaţa social-democratului Vinograschi. Ele sunt semnificative şi pentru istoria necunoscută a partidului din perioada comunistă. Documentele oferă, bineînţeles, şi date suplimentare despre cele două detenţii (1948-1954 şi 1959-1964) ale lui Vinograschi. Autobiografiile întocmite pentru uzul aparatului de represiune conţin fragmente concludente pentru a înţelege istoria partidului, considerat un adversar şi concurent al partidului comunist.
Despre reeducarea şi colaborarea lui Vinograschi cu organele statului comunist, în corespondenţa următoare.
Addenda cuprinde textul integral al autobiografiei lui Vinograschi, scrisă în vara anului 1954.
Addenda:
[Iunie 1954. Autobiografia lui Duiliu Vinograschi]
Autobiografie[1]
Mă numesc Duiliu Vinograschi, născut în oraşul Galaţi în anul 1909. Tatăl meu Dumitru St. Vinograschi, originar din Iaşi, fiul lui Ştefan , grădinar în cimitirul „Filantropia”, după ce a absolvit patru clase gimnaziale a intrat impiegat-copist la o judecătorie în judeţul Tecuci. Fraţii tatălui meu, din care am cunoscut numai trei, au fost unul meseriaş tinichigiu, altul funcţionar la un oficiu poştal şi un altul mecanic la o moară. Mutat la Galaţi, părintele meu a fost avansat ajutor de grefier la tribunalul Covurlui. Aici s-a căsătorit cu mama mea Caliopia Vinograschi, născută Ralea, fiica unui funcţionar la o firmă de export de cereale, şi la căsătorie a fost înzestrată cu un titlu de ipotecă de opt sute de lei asupra unui imobil într-un fund de mahala. Săraci amîndoi n-au putut realiza în viaţă mai nimic. Afară de mobile modeste a unei familii de funcţionari n-a rămas nimic la moartea lor. Funcţionar judecătoresc, tatăl meu n-a fost înscris în nici un partid politic, iar la alegeri cred că vota masa care forma zestrea electorală a guvernelor. La ora aceasta părinţii mei sînt morţi.
După ce am terminat şcoala primară, am fost dat la liceul „Vasile Alecsandri” unde am fost intrat printr-un examen unde m-am plasat printre primii. Liceul l-am făcut destul de greu, din cauza situaţiei materiale a familiei.
f. 6
Cînd eram în clasa II. de liceu, am descoperit prima oară socialismul în felul următor: pe strada [pe] care locuiam era sediul partidului socialist, oameni cu totul altfel decît acei pe care-i întîlnisem eu pe stradă, în drum spre şcoală, în familia mea sau în familia colegilor mei. Într-o zi am intrat în club. Un om puternic, cu faţa neagră de cărbune m-a luat lîngă el, şi cu glasul lui puternic s-a adresat tovarăşilor lui, arătîndu-mă pe mine: „priviţi tovarăşi, viitorul”. N-am ştiut ce se întîmplă cu mine, şi deşi nu pricepeam nimic, am simţit un fior deosebit. După aceea am mai fost de cîteva ori pe la club, pînă ce într-o bună zi, m-a descoperit tatăl meu, mi-a tras o sfîntă bătaie şi m-a lecuit [pentru] multă vreme de „socialism”.
Într-o vacanţă, eram pprin clasa V, ma împrietenisem cu un ucenic de la tipografie. Cu acesta mă duceam la cinematograf şi la foot-ball. Într-o bună zi mi-a strecurat nişte broşuri, Printre ele era şi Manifestul Comunist. De data aceasta am priceput tot ce am citit. Manifestul Comunist a schimbat cursul vieţii mele. De obicei în vacanţă ca să pot avea bani pentru cărţi preparam elevii mai slabi. În anul următor, luînd contactul cu biblioteca clubului, şi fiind cunoscut, deoarece eram singurul elev printre muncitori, am fost angajat pe vară de o ceată de muncitori de port să la ţin socotelile. Contactul cu ei s-a făcut şi mai simţit şi într-o zi unul din ei m-a invitat să ţin o conferinţă la sediul din strada Moruzi. Acolo se afla sediul blocului muncitoresc-ţărănesc. După ce am ţinut această conferinţă – vorbisem de Eminescu – siguranţa s-a sesizat de apariţa mea, şi aflînd că sînt fiul unui funcţionar, a fost chemat tatăl meu şi sfătuit să se ocupe de mine. De data aceasta nu mai puteam fi lovit,
f. 6v
cu vorbe simţite şi cu lacrimi în ochi a insistat s-o rup cu „anarhiştii”, să-mi văd de carte şi să nu-l expun să fie mutat în cine ştie ce colţ de ţară.
Într-adevăr bătrînul avea toate motivele să se sperie, mai ales că avea o funcţie – de data aceasta ajunsese postărel care-i făcea viaţa mai bună. Socialismul meu era în acea epocă confuz şi romantic. Neocupîndu-se nimeni de mine, el se dezvolta în mintea mea plină de contradicţiuni. Totuşi în timp ce în şcoală, curentele de dreapta din Universitate se afirmau puternic, eu am fost ferit de a fi luat de valul iute al huliganismului. Din generaţia mea eram singurul care-i combătea pe cuzişti şi lupta era grea, fiindcă trebuia să mă apăr şi de violenţele fizice ale colegilor şi de persecuţiile profesorilor.
Nemaiputînd sta în şcoală, m-am retras, urmînd să dau examenele în particular. Clasele VII şi VIII de liceu în felul acesta le-am absolvit. Rămînîndu-mi timp liber, m-am angajat la o gazetă locală, „Vocea”, unde am început să scriu, la început cronică literară, mai tîrziu articole politce. Aveam 18 sau 19 ani cînd am cunoscut prima oară pumnul fascist. La Galaţi era atunci o colonie italiană numeroasă, şi în această colonie se înfiinţase o grupă de „cămăşi negre”[2]. Nu mai ştiu în ce împrejurare grupul acesta fascist a făcut o demonstraţie pe străzile oraşului spre surprinderea întregii populaţii. Comentînd în gazetă acest act de provocaţie fascistă, am fost atacat şi bătut pînă la sînge sub ochii poliţiei care n-a intervenit. După ce am dat examenul de bacalaureat am venit la Bucureşti. Aici m-am înscris la facultatea de drept, dar neputînd întra în nici un cămin, fiindcă studenţii dreptişti mă cunoaşteau, m-am
f. 7
întors din nou la Galaţi, de unde veneam numai la examene. La Galaţi am fost angajat corespondent al ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa”,[3] unde m-am ocupat de toate revendicările muncitoromii pe care le susţineam în scris după puterile şi influenţa mea. Deşi nu eram înscris în nici unul din partidele muncitoreşti, aveam reputaţia unui socialist. Este drept că avînd un contact mai des cu sindicatele şi cu partidul socal-democrat, mă consideram un „tov” deşi nu dădusem nici o adeziune formală. În anul 1930, ‚garda de fier” începe să-şi arate faţa. Organizaţia din Galaţi care-l avea atunci în frunte pe Stelescu apare sub forma ei paramilitară. Marşuri şi instrucţii neobişnuite făceau aceştia mai ales prin judeţ. Foarte puţini oameni îşi dădeau seama de ceea ce se va întîmpla mai tîrziu. N-am [aşteptat[4]] multi şi am scris în „Dimineaţa” un articol de alarmă. Consecinţa a venit imediat, legionarii m-au condamnat la moarte. O bandă, în frunte cu un oarecare Cristu Agaps[?] şi unul Leahz, s-au năpustit cu ciomegele asupra mea, şi numai printr-o minune am scăpat grav rănit. Atunci am luat hotărîrea de a mă înregimenta într-un partid democratic şi a lupta organizat împotriva duşmanilor democraţiei. Arhip[5] pe care-l cunoşteam mai demult m-a primit la sediu. Am început să lucrez de la început la cercul de studii. Ţineam în fiecare duminică conferinţe în legătură cu ideile fundamentale ale socialismului, dădeam sfaturi [cuvînt indescifrabil] solicitanţilor, munceam în special în sectorul propgandei şi a presei. Organizaţia de Galaţi era dinamică şi se angaja în acţiuni care depăşea linia cuminte, recomandată de Bucureşti.
f. 7v
Alegerile din 1931 mă surprind în toiul unei activităţi intense. Bucureştiul puna la Galaţi în fruntea listei social-democrate candidatura lui Titel Petrescu şi a lui Ilie Moscovici. Atunci l-am cunoscut personal pe Titel şi de atunci am păstrat pînă [în] 1948 relaţii care cu timpul s-au legat şi mai strîns. Mărturisesc cu toată sinceritatea că dintre figurile social-democrate Titel mi-a fost cel mai drag, şi mi-a făcut impresia că era cel mai puţin legat de politica reformistă a tovarăşilor noştri.
Intervenind între mine şi Em. Socor, directorul „Adevărului”, am fost obligat să părăsesc redacţia acestui ziar, unde cunoscusem multă lume şi unde lucrau foarte mulţi oameni de stînga. Rămînînd liber, am fost angajat la un cotidian local, „Acţiunea”, o gazetă cu tiraj mare, ca secretar de redacţie. Directorul gazetei, un oarecare G. Mihăilescu, şi-a pus gazeta la dispoziţia politicienilor care-l subvenţionau serios, şi se ocupa cu partea materială care se detaşa din această activitate. Din punctul acesta de vedere, un an de zile am avut o libertate [pe] care am folosit-o într-un mod foarte util. Articolele de fond care apăreau sub semnătura mea sau sub numele de Luca Arbore dezvăluiau toate nedreptăţile făcute de guvernanţi şi administraţie împotriva clasei muncitoare. Acolo am scris o serie de articole prin care arătam că lupta pe salarii şi pîine intelectualii nu o vor putea duce eficient decît numai în sindicat, şi că toate asociaţiile care existau atunci de la învăţători pînă la profesori trebuiesc transformate în sindicate şi puse pe linia firesc revoluţionară.
f. 8
Pe de altă parte am înlesnit o serie de articole scrise de Em. Vinea pe care-l cunoşteam ca membru al mişcării comuniste sub pseudonimul Emanoil.
În timpul luptei ceferiştilor din 1933, cînd s-a numit director [al] căilor ferate generalul Mihai Ionescu, eu am fost singurulr care am scris în toată presa românească un articol violent împotriva generalilor din care se recrutau călăii muncitorilor. Să se cerceteze colecţia „Acţiunei” în 1932, 1933. Situaţia aceasta n-a putut dura mult, Biroul II al diviziei, după ce s-a sesiza l-a chemat pe Mihăilescu care era directorul gazetei, şi l-a invitat să termine cu „comuniştii” din redacţie. Astfel doi ani de activitate au încetat, activitate care pentru vremea aceea era plină de riscuri. În toamna lui 1933 am fost luat în armată. Stagiul militar l-am făcut la Reg. 3 Artilerie grea din Galaţi, unde am fost tot timpul urmărit şi interograt de cîte ori stăteam de vorbă cu ostaşii. Suspectat tot timpul, singurul grad pe care l-am obţinut a fost cel de caporal.
Pînă la armată activitatea mea de gazetar m-a dus de două ori în faţa justiţiei. Odată m-a dat în judecată comandorul Istrate, pentru că am scris un articol în care arătam că-şi bate soldaţii de sub ordine, iar altă dată m-a dat în judecată prefectul poliţiei Ion Amărăscu pentru că am arătat în presă că în beciurile poliţiei din Galaţi erau schingiuţi oameni nevinovaţi de către uneltele de sub ordinele sale.
După ce am terminat stagiul militar, am scos săptămînal „Libertatea”. La acest săptămînal s-au scris lucruri atît de îndrăzneţe atunci, încît ministrul de interne – d. ministru Duca[6] – l-a suprimat cu calificativul
f. 8v
„pamflet comunist”.[7] În „Libertatea” am popularizat o serie de scriitori sovietici, am luat atitudine în procesul „Constantinescu-Iaşi” [8], am deschis o campanie împotriva moralităţii justiţiei româneşti, am demascat [farsa?] ţărănistă, şi nu l-am cruţat nici pe G. Muşetescu[9], tovarăşul meu din partid. Suprimîndîndu-se de către Ministerul de interne revista, am încercat fără succes să obţin o autorizaţie pentru alt titlu. Din 1936 n-am mai scris nici un rînd, şi văzînd că presa este din ce în ce mai strînsă de cenzură, m-am horărît s-o părăsesc. Aşa am şi făcut. Fiind sărac şi nevoit să-mi cîştig o bucată de pîine, am intrat funcţionar la Asociaţia Exportatorilor de cherestea din România, cu serviciul în Galaţi, unde mă ocupam cu problemele fiscale. Aici aveam un salariu de 800 Lei şi conduceam un birou, ajutat de încă un funcţionar. În această situaţie am stat pînă în 1940, cînd am trecut funcţionar la firma Steuermann, ocupîndu-mă cu formalităţile vamale ale firmei. În timpul acesta am făcut două concentrări. După 1941 am fost angajat la fabrica de săpun Apollo care m-a mobilizat pentru lucru şi m-a trimis la Bucureşti ca şef al depozitului fabricii. Aici am reluat contactul cu partidul. Într-o zi, Nicu Deleanu m-a dus la Titel acasă, unde l-am regăsit şi pe Voitec[10] şi m-a informat asupra acţiunei lor de reorganizare. Cum [în] 1936 am încercat să realizez un front cu comuniştii, şi cum această încercare n-a fost bine privită atunci, l-am întrebat pe Titel care sînt raporturile între cele două partide muncitoreşti. Acesta – spre satisfacţia mea -
f. 9
mi-a spus că trecutul trebuie uitat şi că restabilirea unităţii clasei muncitoare este imperativă. M-a iniţiat asupra stadiului tratativelor pentru realizarea F.U.M.-ului[11] şi m-a însărcinat să plec la Galaţi să văd ce pot face acolo. După ce am luat contact cu seria din bătrînii tovarăşi am depus un raport. Trebuie să arăt că activitatea mea în epoca 1942-1944 n-a fost deosebită. Confiscat de treburile întreprinderii, care de data aceasta îmi oferea o viaţă uşoară, preferam să stau la cafenea în discuţii nefolositoare cu prieteni tot aşa de comozi ca mine, şi să las activitatea politică, la o oră cînd ea se cerea mai intensă, pe plan secundar. La sfîrşitul lui 1942 am cunoscut pe soţia mea Ştefania Vinograschi, funcţionară la societatea „Socetub”(?). Fata unui meseriaş [cuvînt indescifrabil] cu numele de Mihăilescu, a făcut liceul la „Domniţa Ileana”, s-a înscris la Universitate, la facultatea de filozofie, dar n-a luat licenţa. Înainte de a fi funcţionară la societatea sus menţionată, a funcţionat ca laborantă la laboratorul liceului unde a fost elevă. Tatăl ei a fost un om sărac, n-a avut nici o avere şi a murit înainte de a-l cunoaşte. În tinereţe a fost socialist, [aflînd asta] deoarece printre hîrtii am găsit o carte de membru, iscălită de I. C. Frimu[12]. După războiul trecut a fost tot timpul grav bolnav şi a trăit din munca soţiei sale care a fost la început croitoreasă, iar mai tîrziu a deschis un debit de fructe şi zarzavat. Cu soţia mea, Ştefania Mihăilescu-Vinograschi, m-am căsătorit în 1945. N-am luat nici o zestre, iar mica gospodărie – două odăi şi o bucătărie, închiriate şi ele, le-am făcut din munca noastră de fiecare zi.
f. 9v
Dînsa n-a făcut nici un fel de politică. Actaulmente este muncitoare la o cooperativă renumită, muncă casnică. După 23 august 1944, am plecat la Galaţi cu mandatul de a organiza secţia de acolo. După ce am luat cu Muşatescu care venea de la lagăr şi cu Arhip care se întorcea şi el dintr-un domiciliu forţat, am socotit că aceştia sunt apţi pentru [a] duce la capăt mandatul preluat de mine. După cîteva săptămîni m-am întors la Bucureşti. Aici lucram mai mult, tot pentru Galaţi, de unde primeam o mulţime de plîngeri în legătură cu funcţionarea frontului unic muncitoresc. Mă smt obligat să recunosc că tot cursul anului 1945 la Galaţi frontul a mers foarte rău. Elementele noi venite în partid ne depăşiseră mai ales pe noi social-democraţii. Sub influenţa lor eram obligaţi să acţionăm neprincipial. La centru eram sfătuiţi să fim dîrzi, iar cînd dîrzenia se interpreta exagerat, colaborarea tovărăşească scîrţia în toate încheieturile. Care era poziţia mea?
Eu acţionam la fel ca orice tovarăş influenţat de lumea aceasta amestecată care venise în partid şi care ne flata şi ne împingea pe o poziţie periculoasă. Deşi îmi dădeam seama cît de falsă este această atitudine, nu m-am putut [debarasa] de ea. Lucrul acesta se datora şi faptului că trăind într-un mediu burghez, de negustori, fabricanţi şi intelectuali vechi, mai ales după 1941, căpătasem o timiditate şi o adevărată frică de revoluţie. Dealtfel observaţia cere a [o] face asupra mea, sînt sigur că este valabilă pentru toţi social-democraţii la ora aceea.
f. 10
La conferinţa din decembrie 1945 şi la congesul din martie 1946 am fost fără nici o rezervă împotriva tezei de a merge în alegeri cu comuniştii şi celelalte partide din B.P.D.[13] Motivele care au determinat atitudinea mea sînt următoarele:
a) am voit să demonstrez o atitutudine împotriva grupului de afacerişti din partid. E vorba de grupul Rădăceanu-Voitec, Solomon, Levin etc. Credeam că acest grup înfrînt în congres, va putea fi desfiinţat în partid.
b) n-am putut niciodată să concep cum voi putea lupta alături de liberali şi mai ales de Tătărescu[14], de a cărui nume mă leagă starea de asediu, cenzura şi toate marile represiuni împotriva mişcării muncitoreşti din România.
c) am crezut că un partid social-democrat în alegerile din 1946, într-o poziţie independentă se va putea consacra desosebit în faţa unei asociaţii de partide (B.P.D.) cu un program minimal în care nu era destul de afirmată ideea socialistă.
d) subiectiv vorbind, consideram partidul social-democrat cu un patrimoniu care nu-l voiam să se înstrăineze oricum.
În timpul alegerilor, mai ales la Tulcea unde am candidat în fruntea listei, am observat că am fost înşelat în aprecierile şi speranţele mele. Campania electorală n-am putut-o face cu un program socialist. Delegaţii, candidaţii şi oficeau orice, numai socialism nu. Am văzut atunci apărînd într-o formă politicianistă „titelismul”. Oamenii noştri se recomandau ca „titelist”, nu ca socialist.
f. 10v
Deşi am observat acest lucru, n-am avut curajul să trag consecinţele. După alegeri, obosit şi comod, în loc să încerc să lămuresc rezultatul observaţilor mele, am preferat să tac şi să aştept. Între 10 martie şi alegeri s-a constituit partidul social-democrat independent. La constituirea de la sala „Amiciţie” n-am participat. La congresul din mai 1946 cunoscut de Titel acasă am luat parte. La o discuţie ridicată de nu ştiu ce delegat din provincie, care ceruse să renunţăm la apelaţiune de tovarăş, m-am ridicat şi am afirmat încordat că sîntem şi rămînem un partid socialist cu un caracter revoluţionar, şi că cine crede că nu are însufleţirea unei astfel de convingeri, nu are decît să plece. Cu acest prilej m-am supărat şi am plecat. Atunci se pare că am fost în lipsa mea ales membru în comitetul central. Comitetul central nu ştiu să se fi întrunit vreodată, în orice caz eu n-am fost la nici o şedinţă. Cu toate observaţiile şi [cuvînt ilizibil] subliniate mai sus, eu nu pot afirma că n-am fost solidar cu activitatea P.S.D.-ului, de vreme ce n-am făcut nici un act public care să marcheze individualismul meu. Nu mai departe, decît în martie 1948, aflînd la radio că într-un comitet naţional la Paris figurează un reprezentant al P.S.D.-ului, un domn Iancu Zisu, m-am dus la Titel, după ce nu-l văzusem două luni, şi-l întreb ce rost are un reprezentant al P.S.D.-ului într-un astfel de comitet, şi cine l-a acreditat pe acest domn în străinătate. Titel Petrescu s-a arătat şi el surprins şi mi-a spus că va da o dezavuare publică.
f. 11
Cu această ocazie i-am reproşat că în procesul Maniu[15] am aflat că s-a dat lui Buzeşti[16] un mandat de care habar nu aveam şi că nu înţeleg cum poate căpăta un mandat al partidului nostru, un membru al partidului naţional-ţărănesc, şi că ar trebui să ştim şi noi ceva despre această procedură. Titel Petrescu s-a ferit să-mi dea un răspuns complect şi precis. Mi-a spus că nu e vorba de un mandat de partid, ci de o însărcinare personală dată lui Niculescu-Buzeşti. După această întîlnire care am avut-o în biroul lui Titel, n-am mai avut ocazia să mai stau de vorbă cu el în mod special. Cred că l-am mai văzut de cîteva ori pe stradă, ne-am schimbat cîteva vorbe, dar atît totul. Din cele de mai sus se poate deduce că deşi sînt un vechi membru al partidului social-democrat, n-am ocupat niciodată vreo funcţie importantă în cadrele de conducere a vechiului partid. Aceasta se datoreşte temperamentului meu intolerant şi răzvrătit. Din vechii şefi nici unul nu mă simpatiza. Eu le spuneam pe nume. În P.S.D., în afară de Titel care mă tolera, ceilalţi toţi se plîngeau împotriva brutalităţii mele. Cînd partidul a guvernat în timpul 1945-1946 n-am ocupat nici o funcţie administrativă sau politică. N-am fost nici măcar administrator de supraveghere. N-am cerut nici un ban de la partid, şi alegerile din 1946 la Tulcea le-am dus singur cu contribuţia organizaţiei locale. Cu toate acestea nu reneg nimic din activitatea mea în P.S.D. şi P.S.D.I. şi sînt răspunzător de toate actele asupra cărora am fost consultat, după cum sînt răspunzător în total de acţiunea care a dus la înfiinţarea P.S.D.I.-ului.
(ss) Duiliu Vinograschi
f. 11v
ACNSAS, R 19436, ff. 6-11v
[1] Document scris de mînă, cu cerneală, nedatat. Text adaptat ortografic, fără intervenţii stilistice sau gramaticale. Unele propoziţii ilogice au fost reproduse ca atare. Cuvinte lipsă au fost incluse în text şi reproduse între paranteze drepte [ ]. Greşeli evidente sînt marcate cu [!] sau [sic].
[2] Autorul se referă la o grupare fascistă mussolineană.
[3] Numele ziarelor subliniate cu creionul de către ofiţerul care a studiat autobiografia.
[4] Cuvînt indescifrabil, dar probabil verbul „a aştepta“.
[5] Nume subliniat. Jean Arhip, lider social-democrat, aderent, în 1946, la aripa „independenţilor” lui Constantin Titel Petrescu, arestat şi condamnat în timpul stalinismului.
[6] Aici semnatarul autobiografiei face o confuzie. Liberalul I. G. Duca (1879-1933), a fost ministru de interne între 1927-1928. Între 14 noiembrie și 30 decembrie 1933 fusese premier, a fost asasinat de legionari. Între 8 ianuarie 1933 şi 3 ianuarie 1934 în fruntea ministerului de interne s-au aflat Ion Mihalache, Gheorghe Mironescu şi apoi Ion C. Inculeţ.
[7] Despre suspendarea ziarului s-a publicat în presa din Bucureşti următoarea informaţie: „Ministerul de interne a suspendat ziarul democrat săptămânal „Libertatea” de sub conducerea d-lui Duiliu Vinograschi. Decizia de suspendare a fost comunicată Siguranţei locale şi e semnată de d. Bentoiu, subsecretar de stat la interne. In decizie nu se precizează termenul suspendării.” – Cf. „Ziar din Galaţi suspendat”, în: Adevărul, 10 octombrie 1936, p. 5.
[8] Petre Constantinescu-Iaşi (1892-1977), istoric, militant comunist şi antifascist, după 1936 a fost arestat și judecat de mai multe ori, trecînd prin închisorile de la Doftana, Miercurea Ciuc și lagărul din Târgu Jiu. În perioada comunistă a deţinut diferite funcţii politice şi a academice.
[9] Gheorghe Muşetescu, muncitor, lider social-democrat din Galaţi, în 1946 adept al liniei titeliste, victimă a represiunii staliniste. .
[10] Ştefan Voitec (1900-1984), social-democrat trecut la comunişti. În perioada comunistă a deţinut diferite funcţii înalte de partid şi de stat.
[11] F.U.M. - Frontul Unic Muncitoresc.
[12] Ion Costache Frimu (1871-1919), militant socialist. Alături de Ioan Nădejde, Vasile G. Morțun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Mihail Gheorghiu-Bujor, Cristian Racovski, Dimitrie Marinescu, Gheorghe Cristescu și Ilie Moscovici, fondator la 31 martie 1893, la București, al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Co-organizator al manifestaţiei muncitorilor din 13 decembrie 1918 la Bucureşti, cînd s-a tras în participanţi în urma încuviinţării date forţelor de represiunii de către primul ministru liberal, I.C. Brătianu. Frimu a fost arestat şi a murit în urma maltratărilor în închisoarea Văcărești.
[13] Blocul Partidelor Democrate a fost alcătuit din: Partidul Comunist Român, Partidul Social Democrat Român (istoric; aripa sub conducerea lui Titel Petrescu a părăsit alianţa), Frontul Plugarilor, Partidul Național Liberal-Tătărescu, Uniunea Patrioților, Partidul Național Țărănesc-Anton Alexandrescu, Comitetul Democrat Evreiesc. B.P.D. urma să participe la alegerile generale din anul 1946. B.P.D. a fost acuzat de fraudarea alegerilor din toamna anului 1946 pe care le-a cîştigat cu 68,70%.
[14] Gheorghe Tătărăscu (1886-1957), fost prim-ministru în perioada 1934-1937 și 1939-1940. Ca politician liberal a susţinut înăbușirea revoltei de la Tatarbunar, din Basarabia, în septembrie 1924. După 23 august a devenit viceprim-ministru și ministru de externe în guvernul Dr. Petru Groza, instaurat la 6 martie 1945. La congresul P.N.L. din 1 iulie 1945, Tătărescu a devenit președintele noului Partid Național Liberal, despărţit de cel condus de Dinu Brătianu. Astfel, coexistau practic: două partide liberale: P.N.L.- Dinu Brătianu și P.N.L.- Tătărescu. În 1950, Tătărescu va fi arestat. A fost obligat sa dea declaraţii, în calitate de martor al acuzării, în procesul intentat fostului ministru comunist al justiţiei, Lucrețiu Pătrășcanu (1900-1954), condamnat la moarte.
[15] Iuliu Maniu (1873-1953), liderul P.N.Ţ., a condus mai multe guverne. Arestat în 1947. Condamnat pentru înaltă trădare, moare în timpul detenţiei, la Sighet. Curtea supremă de Justiţie l-a reabilitat postum, în 1998.
[16] Grigore Niculescu-Buzești (1908-1949), diplomat, ministru de externe (1944), aderă la P.N. Ţ. în 1946, pleacă în exil, unde reprezanta partidele democratice în Comitetul Național Român. Din cauza neînţelegerilor cu generalul exilat Nicolae Rădescu (1874-1953), fost prim ministru între decembrie 1944 şi februarie 1945, organizația a fost nefuncțională.
