Născută la 1 august 1979 în satul Răciula, raionul Călăraşi. Absolventă a Facultăţii de Istorie şi Etnopedagogie a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chişinău. Timp de opt ani a activat în calitate de jurnalistă la Agenţia de presă „Infotag” şi revista „Profit-Bănci şi Finanţe”. Ulterior, a fost specialist în comunicare în cadrul Centrului de Resurse Umane „Dialog-Pro” şi Asociaţiei „Nova”. Din ianuarie 2018 este coordonatoare de programe la Centrul pentru Jurnalism Independent.
Luni
Dimineaţa o petrecem pe Els Claesen. Timp de patru zile a fost oaspetele nostru din Belgia în cadrul programului Friendship Force, susţinut în Moldova de Asociaţia pentru Dezvoltare Creativă. Copiii, care trebuie să plece la şcoală, îşi iau rămas bun primii. O cuprindem pe Els, îi oferim un cadou care să-i amintească cu drag de Moldova şi îi urăm drum bun spre casă. Se întoarce în odaie şi revine cu o ilustrată în mână. O citim împreună. Ne mulţumeşte pentru ospitalitate, deschidere şi scrie că suntem cea mai binevoitoare şi zâmbitoare familie pe care a întâlnit-o vreodată în ai săi 70 de ani. Mă simt copleşită de emoţii. Iată şi explicaţia de ce pe la mijlocul nopţii în camera ei ardea lumina. Ne scria mesajul de mulţumire pentru timpul frumos petrecut împreună. Mă gândesc că nu am făcut prea mare lucru. Pur şi simplu am fost noi, cei dintotdeauna – sinceri, deschişi şi bucuroşi de oaspeţi!
Mai avem două ore până la întâlnirea cu ceilalţi membri ai grupului la aeroport. Pe ultima sută de metri decidem să-i arătăm Elsei cum respiră şi cu ce trăieşte satul moldovenesc. Luăm direcţia spre Puhoi, pe care demult voiam să-l vizitez, dar... tot nu găseam ba timp, ba ocazii.
Până a ne apropia de localitate ne bucurăm de priveliştile minunate pe care ne ni le oferă toamna. E frumoasă Moldova!
La marginea satului vedem o fântână cu cumpănă veche de lemn, apoi câteva case uitate de vreme, dar care încă mai păstrează amintirea vremurilor de odinioară. Îi povestim Elsei că acestea sunt case tradiţionale moldoveneşti. Reacţia nu întârzie să apară: „Ele pot să atragă turişti!”, „La fel şi fântâna cu cumpănă!”.
Una ne impresionează în mod deosebit. Este o casă ţărănească de pe la mijlocul secolului XIX – perioada interbelică, cu geamuri şi coloane frumos sculptate în lemn şi acoperită cu stuf. Ne amintim că un prieten ne povestise că într-o localitate din Moldova a fost construit un întreg sat care reproduce casele noastre tradiţionale, acoperite cu stuf. Telefonăm. Şi... surpriză. Acest „sătuc” în plin proces de construcţie se află chiar la intrarea în satul Puhoi, pe teritoriul unei vinării. Pentru că timpul ne presa, facem cale întoarsă. Intrăm. Pe o culme de deal, căsuţe mai mari, mai mici ne amintesc cum arăta odinioară satul moldovenesc.
Impresionant! Facem fotografii. Els repetă la nesfârşit: „Turiştii vor fi încântaţi!”, „Trebuie să profitaţi!”, „Este extraordinar!”. Respir adânc şi mă gândesc că ştie omul ce ştie.
La aeroport, despărţirea este inevitabilă. După patru zile petrecute împreună emoţiile nu întârzie să apară. A fost o experienţă inedită, care a reuşit să creeze afinităţi umane între noi.
Marţi
De o lună nu uit să pun în geantă câte o pungă practic în fiecare dimineaţa. Pe 15 septembrie, de Ziua Mondială a Curăţeniei, în cadrul campaniei „Hai, Moldova!”, ne-am mobilizat cu vecinii din blocul în care locuim şi am făcut curăţenie în scuarul de lângă semafor. De la mic la mare am adunat vreo 40 de saci de gunoi de pe un petec de pământ. Am avut un sentiment de împlinire şi mi-am zis atunci: „Hai, Moldova, că se poate!”. Am sperat că lucrurile se vor schimba, iar şoferii care parchează în zonă vor conştientiza că cineva a făcut un efort ca să trăim într-un mediu curat. Dar, de unde... Nu poţi cere bun simţ acolo unde el nu există.
Şi pentru că nu doresc ca zona să se transforme din nou într-o groapă de gunoi, strâng dimineaţa tot ce seara lasă şoferii care parchează acolo – şerveţele aruncate la întâmplare, sticle de bere, hârtii, ambalaje din plastic. Of, lista e lungă... A devenit deja o obişnuinţă acest exerciţiu matinal.
Oare chiar niciun angajat al primăriei nu urcă şi nu coboară în staţia din fața primăriei?...
Senzaţia de insatisfacţie se accentuează când cobor în staţia din faţa primăriei. „Simţul nostru gospodăresc” nu încetează să mă uimească. Cioturi de mere călcate în picioare, bilete de călătorie, mucuri de ţigară, resturi de flori lăsate de vânzătorii ambulanţi, coji de răsărită – toate fac parte din peisaj. Zilnic! Această staţie nu a văzut mătura de luni bune. Mă întreb de fiecare dată oare chiar niciun angajat al primăriei nu urcă şi nu coboară în staţia din fața primăriei? De alte staţii, de pe traseul Botanica-Centru, nici nu mai vorbesc. Totuşi, ne este străină noţiunea de curăţenie.
Pregătirile pentru Săptămâna Educaţiei Media sunt în toi. Profesorii au dat curs invitaţiei noastre de a organiza activităţi de educaţie media care să depăşească hotarele claselor. Întocmim agenda, pregătim materiale. Îmi place să discut cu profesorii. Ei încă mai reuşesc să inspire optimism.
O doamnă profesoară, trecută de prima tinereţe, a venit de la Criuleni cu transportul public după manualele de Educaţie pentru media, treapta gimnazială, proaspăt scoase de sub tipar de Centrul pentru Jurnalism Independent. Solicită manuale pentru două clase. Asta înseamnă nici mai mult nici mai puţin 45 de cărţi. Îi spun că sunt multe şi grele, iar până acasă mai e cale lungă. „Eiii, dacă trebuie, pentru aceste manuale vin şi mă duc pe jos la Criuleni”, nu se lasă aşteptată reacţia doamnei profesoare.
Pleacă. Cu 45 de cărţi. Grele. Mă gândesc că dacă s-ar găsi responsabili care ar aprecia elanul acestor profesori pe care se mai ţine astăzi şcoala noastră, poate Moldova ar avea un alt destin. „Fără şcoală să nu aştepte nimeni nici părinţi buni, nici fii buni, şi prin urmare nici stat bine organizat şi bine cârmuit şi păstorit”, spunea mai bine de un secol în urmă poetul Ion Heliade Rădulescu. Păcat că nici la o distanţă de un secol nu conştientizăm importanţa acestei afirmaţii!
Miercuri
Ora 9.00. Cobor în staţia din fața primăriei. Din peisaj nu a dispărut practic nimic. Nici vizita preşedintelui Turciei Recep Tayyip Erdogan nu a mobilizat serviciile de salubritate ale primăriei. Pe ici, pe colo, a mai fost strânsă câte o hârtiuţă, dar senzaţia de insalubritate persistă. În gând îmi vine fraza: „Adminsitraţia se face că plăteşte salarii, iar angajaţii se fac că muncesc”.
Seara discutăm despre fotbal. Ieri, echipa de tineret a României „under 21” a învins cu un scor categoric, 4:0, selecţionata Liechtensteinului, calificându-se după mai bine de 20 de ani la turneul final al Campionatului European din 2019. Vrem să credem că noua generaţie de fotbalişti va face diferenţa nu doar în România, dar şi în Moldova.
De când Alexandru practică fotbalul, regele sportului este omniprezent în casa noastră. Discutăm, analizăm, prognozăm, sperăm, ne supărăm şi ne bucurăm, deopotrivă. De patru ani şi ceva fotbalul a devenit parte din viaţa noastră. Mai ştii ce ne rezervă viitorul... Important este că există entuziasm. Şi atitudine. Dar şi performanţe, deja.
Joi
În fiecare dimineaţă, drumul spre serviciu duce pe lângă vestitul conac urban Rîşcanu-Derojinschi, de pe strada Bucureşti, sau mai exact ceea ce a rămas din el. După gard, macarale, muncitori, gălăgie şi claustrofobie. Două construcţii imense, practic una în alta, pe o palmă de pământ. Lucrările sunt în toi. Mă gândesc la faptul că o capodoperă a arhitectului Alexandru Bernardazzi, construită la mijlocul secolului al XIX-lea, a rezistat celor două războaie mondiale însă nu a rezistat transformărilor democratice de după ‘90. În locul celebrului conac, care a făcut istorie mai bine de un secol, va apărea în scurt timp un business centru. De parcă puţine am avea în Chişinău...
În ultimul deceniu am demonstrat cu vârf şi îndesat că nu ştim să punem preţ pe ceea ce cu adevărat are valoare. Aşa-numitul „centru istoric al capitalei” a devenit o butaforie, unde demult nu mai există loc pentru frumos şi autentic.
Îmi permit să dau frâu liber imaginaţiei. Dacă aş fi avut bani şi putere de decizie i-aş fi redat acestui conac splendoarea de odinioară. Asemenea gânduri, însă, nu-i copleşesc pe cei care au bani şi putere de decizie. Ei au alte gânduri...
Seara, vorbim cu Simona, pe care deja de două luni o vedem şi o auzim „de peste mări şi ţări”. Perseverenţa, efortul şi elanul adolescentin au dus-o tocmai în SUA, unde îşi face studiile în clasa a 12-a de liceu. Este plină de entuziasm, zâmbitoare, ne povesteşte încântată ultimele realizări. Se simte bine. Asta ne mai linişteşte un pic şi mai atenuează din ceea ce se numeşte... dor. Mă gândesc că nu a mai rămas atât de mult şi revine acasă. La anul...
Vineri
De multe ori mă gândesc la faptul că generaţia actuală de tineri este mult prea alertă decât eram noi. Ruxanda, în clasa a X-a de liceu, reuşeşte să mă impresioneze zilnic prin capacitatea ei de concentrare, mobilizare şi energie debordantă.
Un grup de elevi din Floreşti ne-a surprins astăzi plăcut. Venind la Chişinău într-o excursie au ţinut să se întâlnească cu echipa CJI ca să ne mulţumească pentru faptul că facem educaţie media. Mici, dar voinici! Copiii, alături de profesoara lor, cu toţii plini de entuziasm, ne-au impresionat! Ziua a reuşit, cu siguranţă!
Mai spre sfârşitul zilei de muncă Alexandru mă telefonează. Ca de obicei, mă întreabă „când ajung acasă”. Vrea să se asigure că vin la timp şi vom petrece seara împreună. Îmi aminteşte că dacă trec pe la magazin să nu uit de „ceva bun”.
Fericirea constă în lucruri simple!