Linkuri accesibilitate

„A căzut Guvernul. No comment! Nu vreau înapoi acasă”


Jurnalul săptămânal este semnat de Aina Rozîpalivanov.

Născută 27 iunie 1994, s. Pelinia, r. Drochia. Studii superioare nefinalizate în Teatrologie și Management Teatral la AMTAP. Între anii 2017 - 2018 activează la Teatrul Național „Eugene Ionesco” în calitate de secretar artistic, între 2018 - 2019 la Teatrul Național „Mihai Eminescu” în calitate de Social Media Manager. În prezent e studentă a Școlii de Studii Avansate în Jurnalism.

Luni

Ce plăcere, ce bucurie, zici că am copil. Iar nu m-a lăsat ghemotocul ăsta de dragoste să îmi dorm somnul de sănătate. Miaaauu! Deschide ușa, miiiaaaau! Închide-o. Miaaauu! Vreau iubită și mângâiată. Iar întârzii. O să facă taximetriștii o avere cu mine. Ajung la școală. Profesor nou, curs nou.

Îmi pare rău că nu o să fiu pe acasă. O să mă chinuie dorul de Luna și de cum își pune ea căpșorul pe pieptul meu. Nu mi-ar fi stricat deloc dacă învățam editarea video la școală de la un profesionist nu autodidact. Dar aia e, la Berlin o să aflu multe, cu asta mă consolez. Iar când revin, mă apuc de editare video.

Mâine voi avea o zi plină...


Ah da, trebuie să-mi fac bagajul. Ce să pun? Azi trebuie să mă culc mai devreme. Mâine voi avea o zi plină. Aș vrea să adorm citind din „Ferestrele Zidite” ale lui Vona, dar sunt prea agitată. Mâine voi vedea Berlinul pentru prima dată.

Marți

Ce puțin am dormit și ce față umflată am. Aș pune muzică, dar e 5 dimineața. O să mă blesteme și Lina, și vecinii. De ce începe săptămâna cu ziua de luni, de ce să nu înceapă cu vinerea? Îmi pun niște Mevv în căști să mă mișc mai vioi. Fac repede un duș și mă îmbrac, cică e frig în Berlin și o să plouă toată săptămâna. Mi-am luat căciulă, fular, mănuși, geacă lungă și o umbrelă. Sunt echipată pană în gât. Dacă ar ști mama, m-ar pupa în frunte. Țin minte când o dojeneam ca pe un copil, îi ziceam să se îmbrace mai gros și să își ia căciula, iar ea îmi spunea că nu îi e comod cu căciulă și că, vezi Doamne, după asta nu mai stă părul cum trebuie. Ce dor îmi e de mama.

Luna s-a cocoțat pe geamantan și mă privește cu niște ochi de pisoi abandonat, simte că plec. Taximetristul e un nesimțit, m-a ținut tot drumul cu aceeași piesă „Ashmalah habibi trulealea” tot acest miracol muzical dat la maxim. M-am luminat la față când am zărit-o pe Aneta cu grupul de jurnaliști adunați în jurul ei. Mă simt mică pe lângă ei. Zburăm, o doamnă cu aere face zarvă, hai că pornim cu veselie și voie bună. Sunt tare curioasă cum e Berlinul.

Am aterizat, e fain. Îmi plac mult clădirile care preponderent sunt construcții noi. Am înțeles că nu știu nimic despre arhitectură, ce rușine. Trecem pe lângă o porțiune în care se văd urmele Zidului Berlinului. Câți oameni au murit încercând să îl treacă. Câte familii au fost distruse. Totuși noi trăim în vremuri prielnice.

Miercuri

A căzut Guvernul. No comment! Nu vreau înapoi acasă. Toată ziua s-a vorbit despre asta. O mare dezamăgire ne-a copleșit, mă gândesc cum simt și ce simt cei care sunt acum acasă.

Joi

Azi s-au mai liniștit spiritele. Mergem la Reporters without Borders. Ei fac anual o hartă pe care ilustrează nivelul de libertate a presei. Sunt cinci culori cu care delimitează: alb, galben, portocaliu, roșu și negru.

Avem mult de lucru la capitolul „libertate”...

Moldova e colorată cu portocaliu, alături de România, Ucraina, Polonia și Belarus. Ce înseamnă acest portocaliu? Înseamnă că avem mult de lucru la capitolul „libertate”. Ziua a fost colorată, mai colorată decât harta celor de la Reporters without Borders. Ne-am plimbat prin oraș, îmi pare imens. Sunt foarte multe clădiri noi, construite în ultimii zece ani. Oamenii sunt zâmbitori și politicoși, dar distanți.

Vineri

Zi de cercetare. Mă trezesc iar indispusă deși am dormit mult. Ei și ca să se ducă gândurile urâte dau muzica mai tare și dansez. Mă văd cu Alina, o studentă la Universitatea Tehnică din Berlin. Ea îmi spune ca studenții aici își aleg singuri obiectele din cele propuse și practică ceea ce învață, nu se bazează doar pe teorie cum e obișnuit la noi. Au cursuri la care învață doar prin experimente.

Universitatea are o sală de 1500 de locuri. O mie cinci sute de locuri. Alina îmi spune că aici, anul trecut a ținut un discurs Bill Gates. Seara se termină plăcut. Citesc „Ai uitat să râzi” de Bogdan Munteanu. Azi vreau să fiu bucuroasă și recunoscătoare pentru tot ce mi se întâmplă și să adorm cu acest gând.

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG