Linkuri accesibilitate

„Absurdul curge peste noi. Nu trăim timpuri kafkiene, noi le-am inventat”


Anastasia Taburceanu

Jurnal săptămânal cu Anastasia Taburceanu.

Născută la 31 martie 1987, la Chișinău. A absolvit Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării la USM, unde mai apoi a făcut masterul în comunicare publică și, recent, masterul în antropologie și filosofie. De nouă ani lucrează în comunicare publică, în instituții de stat și organizații internaționale. În 2015 a fost consilieră la Ministerul Educației. La moment este specialistă în comunicare în cadrul proiectului „Green City Lab”. Autoarea blogului www.descopeririurbane.com.

Luni

Mă trezesc la 4.30 dimineața ca să închid geamurile, păsările cântă tare frumos, dar mai vreau să dorm, iar clădirea pustie a Morii Roșii în care păsările își au cuiburile și își cântă dimineața cântecele servește drept amplificator, răsună tot cartierul și eu tare aș mai vrea să dorm. Am timp până aproape de 7.00, atunci se trezește fiul meu și el nu are un geam pe care să îl închid, trebuie să mă ridic din pat. O fac greu și mă las mult rugată, dar el știe să insiste, cedez într-un final. Facem dejunul. Bun, „facem” e mult spus, e o modă nouă la părinți de a vorbi la persoana a doua despre tot ce fac ei sau copii lor. La noi eu fac dejunul în timp ce fiul meu stă la masă și îmi întinde lista de cerințe, nu de care trebuia iaurt am scos și prea mult lapte am turnat peste cereale și de fapt luni e zi de ouă la dejun. Azi el mi-a spus că tata face ouăle mai bine. A durut. Știu copii la doi ani și șapte luni să facă o femeie să se simtă nesigură pe ea.

Pe la 8.30 ajung să beau cafeaua și să răsfoiesc știrile. Inundațiile bat în retragere, iar nivelul apei din Nistru și Prut a scăzut, președintele iată îmi spune că suntem „norocoși că lovitura de bază au luat-o vecinii”.... ei și bine că la alții e mai rău. Îmi dau seama că dimineața, cafeaua mea fără declarații stupefiante nu mai e la fel de bună.

De la 9.00 începe ziua de lucru. Azi am decis, în pauza mea arbitrară de prânz, să merg la două companii una privată și alta de stat ca să reziliez cu fiecare din ele câte un contract. Am ieșit echipată cu setul de protecție obișnuit (dezinfectant, mască și mănuși) am luat și sticla cu apă, un teanc de hârtii, pentru că niciodată nu știi ce îți vor cere, și răbdare. Răbdare pentru că demult tare nu am mai interacționat cu „lumea mare”.

Lumea de afară s-a schimbat la sigur. Și pentru că eram conștientă că nu va merge totul strună, și „o vor chema pe Maria”, țineți minte în serialul „Friends”, blonda ceea superbă pe care o chema administrația sălii de forță de fiecare dată când Chandler voia să rezilieze abonamentul la

Lumea de afară chiar s-a schimbat...

ei. Păi iată, mă așteptam la o Marie sub forma a multe certificate imposibil de obținut și multe cabinete de intrat și de explicat iar și iar „cu ce problemă” am venit. Niciuna din instituții nu a scos nicio Marie. Totul a mers strună. Lumea de afară chiar s-a schimbat.

Am decis că e un început de săptămână reușit și ca să mențin magia am mers la 513. Iubitul meu local, care s-a redeschis cu foarte mare reticență, mai târziu decât toate localurile de la noi care s-au decis să o facă. Am ajuns și am înțeles de ce reticența. La intrare dragul de Cristi nu m-a îmbrățișat, dar mi-a luat temperatura, cu mască până la masă, la masă cică deja o scoți. Cristi a pus termometrul și mi-a „atacat” spațiul cu dezinfectantul și cârpa, bun, ceva timp în plus ca să ne mai întrebăm despre cum o ducem.

Am citi QR codul de pe colțul mesei ca să aflu ce au nou în meniu. Meniul pe hârtie așa cum îl știam, nu se mai dă. A venit și Victoria să mă salute, s-a așezat la masă și avea dilemă: pe de o parte, e la masă ar putea să scoată masca, dar e și personal angajat al localului , poate totuși să nu o scoată. A decis să urce în birou și să lucreze. Eu am savurat prânzul cu toată făptura-mi. Am mâncat în oraș pentru prima dată în multă vreme, sigură la masă într-un local aproape gol, am schimbat câteva duioșenii cu chelnerii și am băut o limonadă rece și imensă. Săptămâna chiar a început bine.

Marți

Mă trezesc la 4.30 dimineața ca să închid geamurile. Păsările din Moară. Cafeaua și plimbatul matinal prin știri. Marți se numără deputații. Știrea m-a lăsat aproape indiferentă, dar oh ce mă înșelam.

Mozolesc un scenariu pentru un spot video de două săptămâni și azi iar. Printre mesaje, planul de lucru și scenariu fac prânz pentru fiul meu, îi fac sorbet de fructe, înșfac și eu un pumn cu zmeură, colorez un tractoraș și negociez un somn la prânz. Și noi ca și mulți alții suntem în carantină de pe 11 martie. Primele trei săptămânii au fost mai dificile. Ziua a cincea de autoizolare o țin minte în detalii dureroase și acum, credeam că fix până aici a ajuns răbdarea mea, dar oh cum m-am înșelat, din nou, cine știa atunci că e a cincea zi din cele patru luni? Eu și fiul meu am învățat să trăim împreună, în doi. Taică-su, acela care face ouăle la dejun mai bune decât mine, a fost prins de carantină în Ljubljana. De patru luni jucăm jocuri pe Face-Time, avem brunch-uri în weekend tot pe Face-Time, ne lăudăm că putem număra până la zece și reparăm sifonul de la cadă pe Face-Time. Plecăciuni dezvoltatorilor de aplicații.

Anastasia Taburceanu
Anastasia Taburceanu

Vreau să ignor știrile și Facebook-ul și să termin scenariul. Nu pot. Îmi fug ochii pe canalul de Telegram de unde îmi primesc știrile: „Aparatele de zbor, la aspect exterior identice modelului de elicoptere Ka 26 erau produse în condiții clandestine, urmând a fi exportate ilegal în statele din spațiul CSI.” Și asta în timp ce Mitropolia Moldovei ne îndeamnă să ținem post aspru 3 zile, pentru a combate coronavirusul? Ce? Cine a scris acest scenariu? Cum poate un singur neam de oameni să fie în același timp atât de inventiv și „descurcăreț” (tare nu-mi place acest cuvânt și acest calificativ care în spațiul nostru a căpătat o conotație negativă, dar acest cuvânt descrie cel mai bine ce vreau să spun) și totuși atât de înapoiat și reticent la schimbări.

Miercuri

Mă trezesc la 4.30 dimineața ca să închid geamurile. Păsările. Aceeași rutină cu dejunul și iar am greșit iaurtul. Cafeaua și știrile. Miercuri deputații se caută. „Chiar dacă ieri a fost emis cod galben de instabilitate atmosferică, temperaturile caniculare se mențin.” Azi pun draperii în geamuri să opresc lumina directă și deci să pun mai rar și pentru mai puțin timp climatizatorul. Sunt mai prietenoasă cu mediul, economisesc pe factura de energie electrică și în fond de ce ar trebui să „îmi condiționez” aerul? Toată carantina am căutat mici proiecte de făcut prin casă: am comandat online un raft (două luni și jumătate nu am mers deloc la magazin și am comandat de toate doar online) și l-am asamblat cu mânuțele mele, încă se ține; am vopsit câteva scaune pentru odaia lui Felix, am pus un covor țesut pe peretele dormitorului, așa cum era la bunica cu „păretare”; am rearanjat de trei ori cărțile pe rafturi după trei principii diferite.

Seara merg la părinți, deja am decis noi că se poate. Părinții mei sunt minunați și îmi place să stau cu ei să bem un vin serile, și ei stau la doar cinci minute distanță (25 de minute când merg cu Felix). La ei tot timpul merg știrile la televizor. Nu mai scap de ele nici azi. Absurdul curge peste noi. Eu cred că noi, moldovenii, le-am cam văzut pe toate, noi nu trăim timpuri kafkiene, noi le-am inventat! Stăm, bem vinul.

Joi

Începe o zi obișnuită de lucru, cu mesaje, planificări și colorat de tractorașe...

Mă trezesc la 4.30 dimineața ca să închid geamurile. Începe o zi obișnuită de lucru, cu mesaje, planificări și colorat de tractorașe. Primesc mesaj de la decanatul Facultății de Istorie de la USM. Două săptămânii în urmă am susținut (online) teza de master acolo. Unul din puținele momente în care eu sunt foarte mândră de mine. Au fost doi ani în care am citit doar filosofie și articole din antropologie, lăsând la o parte alte feluri de lecturi. Acest master a fost un exercițiu de autodisciplină pentru mine și eu mi l-am trecut cu bine. Mesajul de la decanat era despre aceea că trebuie să scriu un articol care va însoți teza mea de master la publicare. Am scris articolul, mi-am dat seama încă o dată cât de mult mi-a plăcut subiectul cercetat (antropologie urbană și subculturile creative din Chișinău), mi-am dat seama despre cât de multe lucruri noi am învățat la acest master și că, într-adevăr, avem mult loc (foarte-foarte mult loc) pentru noi cunoștințe și nu e niciodată târziu să o facem.

Mai primesc un mesaj, deja de la colega mea de lucru în care toată echipa suntem rugați să ne planificăm zilele de vacanță pentru perioada iulie-septembrie. Mă gândesc la ce

Sunt foarte ok să nu merg vara asta la nicio piscină. Dar mi-i dor de oameni...

aș vrea să fac eu în această vacanță. Nu mi-i dor de mare, nu mi-i dor de locuri noi sau vechi și demult nevăzute de mine. Sunt foarte ok să nu merg vara asta la nicio piscină. Dar mi-i dor de oameni, nu de toți, de câțiva mi-i tare dor. Vreau în vacanța asta să mă văd cu ei și dimineața să facă soțul meu ouăle. Până la urmă nu a fost așa de grea (pentru mine) această carantină, am avut nevoie de timp să mă resemnez. Nu și să mă mobilizez, apropo. Decizia de autoizolare am luat-o repede, am mers la farmacie să iau medicamente și doar un ambalaj de hârtie igienică cu 10 suluri, eventuala lipsă a acestui produs mă preocupa cel mai puțin, am intrat în casă și am încuiat ușa în spatele meu. Am ieșit iar pentru prima dată abia după trei săptămâni. Tata mi-a adus de câteva ori plăcinte coapte de mama și le-a aninat de clanța ușii. Nu am secat Netflixul și nici nu m-am plictisit. Am stat cu Felix, ne-am cunoscut mai bine și am scris o teză în antropologie și filosofie. Indiferent de situația foarte tristă din țară și din întreaga lume am reușit să rămân integră și chiar să fiu foarte fericită în această vreme pandemică.

Vineri

Mă trezesc la 4.30 dimineața. Beau cafeaua și mă gândesc la relațiile dintre oameni, cum noi ne adunăm unii cu alții, după ce criterii decidem să o facem și ce ne determină să rămânem așa uniți sau să ne despărțim. De ce unii oameni se unesc pentru o cauză în care cred foarte tare și după abandonează grupul de camarazi și cu asta și cauza? Și mă mai întreb de ce ai vrea așa de tare să readuci la tine un om care deja era dus de la tine? Egoul? Principii? Vanități.

Gata cu știrile. Astăzi, 3 iulie, este Ziua Mondială fără pungi de plastic. Scriu despre asta o postare pentru proiectul la care lucrez, citesc statistici și mă înspăimânt, „în medie, un european folosește aproximativ 500 de pungi de plastic pe an. Cu toate acestea, europenii sunt cei care susțin cel mai riguros interdicția pungilor de plastic cu o singură utilizare”. 500 pe an – un om! Dar un moldovean oare cât plastic consumă, câte pungi are adunate în sertarul cu pungi de sub chiuvetă? Ne este atât de greu să renunțăm la niște practici nocive, „ei, e doar o pungă, că doar nu voi pune cutiuța de medicamente cumpărată așa simplu în geantă?” sau „cum să duc punga cu paste și sticla asta de vin subțioară? Le pun în pungă și totuna am o mână liberă și una ocupată”.

Și practica asta cu pungile poate fi multiplicată la toate tipurile de activități pe care le facem: „E doar o gumă de mestecat, am scuipat-o jos pe neobservate și am mers mai departe”, „eu nu sortez gunoiul că nu are niciun rost, la final vor fi oricum toate grămadă”, „nu e mită, e o mulțumire doctoriței că mi-a dat certificatul care și așa trebuia să mi-l dea”, „eu am parcat aici așa pe tot trotuarul pentru că îmi trebuie 5 minute până la poștă” și, preferata mea, „nu fac asta de fiecare dată”. Haideți să încercăm să purtăm o torbă cu noi în geantă sau în buzunar, pentru cumpărături și haideți măcar sticlele de plastic să le aruncăm la tomberonul cu plastic. Doar astea două și eu vă promit că orașele vor deveni mai curate și apele mai limpezi.

Am avut o săptămână foarte frumoasă (eu). În manualele de geografie economică din clasa a 9-a, la tema „Industrie” ar putea fi scris - Țara constructoare de aeronave. Dar uite că iar o dăm în bară, omorâm ideea din fașă și industriile din start-up. În loc să dezvoltăm potențialul inginerilor de la Criuleni confiscăm, închidem, arestăm. Eu țin minte tare bine ce m-a învățat dl Ungureanu la fizică – nimic nu dispare, totul se transformă. Hala de producție a elicopterelor de la Criuleni a fost închisă ca să apară alta la Briceni. Eh, și când te gândești că în manualele de geografie din clasa a 9-a despre Republica Moldova ar putea fi scris – Țară cu program spațial. Istoria lansatorilor (rachetelor) „Spicul” și „Strugurel” va rămâne nescrisă.

XS
SM
MD
LG