UE nu reușește să impună un embargo pe vânzările de arme spre Turcia, scrie astăzi în Franța cotidianul Le Monde, dar asta este pentru că Marea Britanie refuză embargoul, explică, la Bruxelles, La Libre Belgique, Londra argumentând că Turcia e membru în NATO și nu poate fi sancționată.
Aici intervine întreaga ambiguitate și conflictele potențiale care pot decurge din apartenența unei țări, simultan, la două organizații internaționale cu funcționare și scopuri diferite.
Desigur, nici NATO și nici Uniunea Europeană nu prevăzuseră vreodată o asemenea situație, în care unul din membri ar comite ceva reprobabil, care să necesite sancțiuni colective și, eventual, excluderea, pentru care nici un mecanism nu a fost prevăzut nici în UE, nici in NATO.
Problemele pe care le întâmpină acum Marea Britanie pentru a părăsi UE sunt vizibile, iar câtă vreme Anglia este încă membru poate bloca decizii importante, așa cum o face acum, Londra fiind singura capitală care nu dorește un embargo pe livrarea de armament și echipament militar Turciei.
Asta ne face să ne imaginăm tot ce ar putea bloca guvernul lui Boris Johnson de acum înainte dacă Marea Britanie va fi forțată să amâne Brexitul: nu ar vota bugetul UE, ar putea pune un veto pe decizii comune importante sau, cum s-a sugerat, ar putea să-l numească pe Nigel Farage comisar european.
Dă fiori prin capitale ideea că Turcia ar fi putut fi acum membru în UE...
La fel, dă fiori prin capitale ideea că Turcia ar fi putut fi acum membru în UE, dacă se urmărea elanul optimist al anilor 2000, când liderii PPE, cum a fost răposatul secretar general, belgianul Wilfired Martens, împingeau spre primirea Turciei în Uniune.
În același timp, este adevărat că doar apartenența la NATO a împiedicat un conflict mai serios între Turcia și Grecia, începând din 1952, când ambele au fost cooptate în Alianță.
Carta NATO, care are acel articol prin care toți membrii garantează apărarea comună a unuia ce ar fi atacat, nici nu prevede de altfel situația în care ar izbucni un conflict între doi membri.
În două rânduri, două țări membre și-au suspendat calitatea de membru plin:
În 1966, Franța, în persoana generalului De Gaulle, a decis să părăsească comandamentul integrat al Alianței, păstrând însă toate legăturile cu NATO și cu SUA. Asta a și făcut de altfel ca sediul NATO să se mute atunci de la Paris la Bruxelles. Franța a reintegrat comandamentul integrat al NATO abia patru decenii mai târziu, în 2007, prin decizia lui Nicolas Sarkozy. Vreme de 40 de ani, Franța a fost membru teoretic, însă ambasadorul său la NATO nu lua parte la nici una din întâlnirile de lucru ale Alianței, de pildă.
La fel, în 1974, în momentul invadării Ciprului de Nord de către Turcia, și dată fiind absența unei reacții în NATO, Grecia a decis să își suspende, în semn de protest, calitatea de membru și a reintegrat pe deplin Alianța abia în 1980.
Atunci, în momentul invadării Ciprului, în 1974, Statele Unite au impus, e drept, Turciei un embargo pe armament, deși Turcia era membru în NATO, însă acel embargo a fost funcțional dar trei ani, fiind suspendat rapid de președintele Jimmy Carter în 1977.
Rămâne însă un fapt acceptat că apartenența Turciei la NATO a împiedicat un conflict mai extins cu Grecia, și, la fel, nici atunci nu s-a pus vreun moment chestiunea excluderii Turciei din NATO, situație pentru care nu a fost prevăzut nici un mecanism juridic sau instituțional.
