În anul în care s-au împlinit, pe 22 mai, 65 de ani de la moartea lui George Bacovia (1881 – 1957), băcăuanul Adrian Jicu (n. 1979) publică romanul Iorgu, Humanitas, 2022, debutul său în ale ficţiunii, nu înainte însă de a-şi fi făcut mâna cu studiile biografice (Dinastia Sanielevici: Prinţul Henric, între uitare şi reabilitare, Cartea Românească, 2008; Mon cher Basile: Eseu despre identitarul lui Vasile Alecsandri, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2014). Pentru a spune povestea vieţii a celui mai parcimonios, la nivel de vocabular, mare poet român al sec. XX, romancierul are nevoie de cca 250 pagini, cele 48 de capitole – unele întinse, altele pe-o treime de pagină – acoperind peste trei pătrimi de veac, de la „Peste noapte, băcăuanul îşi iubi nevasta cu o patimă aspră (…) Zoe rămase grea…” la „Ce în-tu-ne-ci-me… Vi-ne în-tu-ne-ri-cul…”
Cum ajunge Iorgu – „Aşa că a rămas cum a zis Dimitrie: pruncul se va numi Gheorghie şi va fi negustor”, pe care mama, pentru „a se răzbuna pe soţul care lipsea cu zilele de-acasă, (…) îl alinta Iorguţ” – să devină Bacovia, şi încă din pasa autorului Nopţilor („– Prieteni, Vă prezint un mare poet: Bacovia! Bachus via! (…) Entuziasmul maestrului echivala cu un cec în alb, pe care generosul Macedonski i-l semna”) –, şi ce turnură ia viaţa când „poezia [ţ]i s-a pus de la început buturugă în cale”, tot de la personajul nostru aflăm: „Se chinuise o viaţă întreagă prin şcoli şi redacţii, apoi se rugase de unii şi de alţii pentru vreo slujbă. Pe lista de aşteptare şi, când să zică hop!, suprimat. Trăise pe spinarea părinţilor şi acum a nevestei (…) Doar el, el şi Camil păreau sortiţi sărăciei. N-aveau stomac pentru compromisuri şi mizerii morale”. (Într-o altă secvenţă, se întreabă ritos: „Ce-ar vrea? Să scriu ca Iosif sau ca Anghel? Să fac sluj pe la Viaţa românească? Să mă dau bine pe lângă Stere şi Bujor şi să caut să intru în graţiile lui Ibrăileanu?” Alte figuri recognoscibile ce-şi fac apariţia, care şi unde, de-a lungul naraţiunii: Spiru Haret, B. Fundoianu, Liviu Rebreanu, Maruca Enescu, Tudor Arghezi etc.)
Cât despre vocea lui Bacovia, aşa cum o aude naratorul, pe lângă versurile citate în roman, o regăsesc îndeosebi în două secvenţe: „Cuvintele sunt la fel. Te poţi folosi de ele cu delicateţe, cu furculiţă şi cuţit, cu şervet şi cu tot dichisul, cum spune la hristoitie. Dar n-au nici un haz… Se opresc la suprafaţa lucrurilor. Aşa fac cei mai mulţi poeţi: scriu gingaş, de parcă s-ar teme că-i vede cineva şi i-ar trage de mânecă (…) De aia nu-i suportă pe toţi închipuiţii, care nu ajungeau niciodată la miez… Îşi ziceau poeţi şi erau invitaţi la toate sindrofiile. Cum să audă ei materia plângând?”, de pe la mijlocul naraţiunii, şi, pe final: „…din jocul de-a poezia nu poţi ieşi teafăr, ştia asta, dar nu se putea schimba, nu putea renunţa. Virusul poeziei i se strecurase în sânge încă din adolescenţă. Era drogul lui, era singura portiţă prin care vedea, în toată splendoarea ei, mizeria. Cineva trebuia s-o dezvăluie lumii, chit că asta avea să-l coste”.
Eminescu Florinei Ilis din Vieţile paralele, Mateiu Caragiale al lui Ion Iovan din Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar..., acum şi Bacovia lui Adrian Jicu din Iorgu – pe când un Tudor Arghezi sau Ion Barbu, pe post de personaj? (Lucian Blaga a avut grijă să se înfăţişeze, în Luntrea lui Caron); şi nu mă refer la seria de biografii romanţate de la Polirom –, se cheamă că literele române şi-au dobândit ses lettres de noblesse ca să-şi permită propriul muzeu al figurilor de… cuvinte. Potrivite până la tare, cuvintele!
16 ianuarie ’23
