De ce ar fi nevoie ca să putem face această schimbare? Mai ales că și abordările clasice și-au dovedit într-un fel sau altul eficiența de-a lungul secolelor. În mod tradițional, educația s-a bazat mai ales pe condiționare, amenințare, pedepse și recompense, într-un cuvânt pe frică. Sunt deja clasice expresiile de tipul „Dacă n-o să înveți, vezi ce pățești/n-o să se aleagă nimic din tine/n-o să-ți iau bicicletă etc”. Iar odată ce învățământul a devenit de masă, odată cu industrializarea, aceleași principii au fost aplicate și în școli.
„Noi două suntem rezultatul unui sistem educațional de genul acesta”, explică Adriana Boros. „Am fost fete cuminți, am învățat, am făcut ce ni s-a cerut și, într-o formă sau alta, chiar am putea să zicem că am reușit în aceste condiții. Poate părinții noștri ar spune, vedeți, uite, nu degeaba am făcut lucrurile astea, că uite ce bine ați ieșit… Și da, sistemul funcționează din punctul acesta de vedere”.
Doar că la fel de important ca rezultatele pe care le obținem e și felul în care ne simțim în procesul de învățare, spune Adriana Boros.
„Acestea sunt concepte care abia acum, de ceva vreme, au intrat în spațiu nostru… Abia acum am început să înțelegem că, de fapt, calitatea actului învățării este la fel de importantă ca și rezultatul sau nota. Pentru că modul în care se face actul învățării influențează, în primul rând, modul în care internalizăm ceea ce am învățat. Capacitatea noastră de a face corelații, capacitatea noastră de a vedea, de a dezvolta o gândire critică asupra lucrurilor, capacitatea noastră de a argumenta atunci când învățăm ceva. Atunci când procesul educațional are doar scopul de a reda informația - o învăț și după aceea o redau, fără ca alte aspecte ale acestui drum să fie evaluate - da, atunci condiționarea este o variantă care funcționează foarte bine. Dacă ne uităm la învățare și la calitatea ei și modul în care rămâne această informație în interiorul nostru, atunci deja discutăm despre altceva și trebuie să ne uităm și la alte aspecte ale învățării”.
Dar pentru a schimba această paradigmă oamenii care fac educație, părinți și profesori, ar trebui să învețe noi abordări, ceea ce poate fi dificil în absența unor experiențe personale. E greu să înțelegi cum se simte să ai încredere în copil și în procesul de învățare dacă nu ai trăit asta pe propria piele.
„Nu avem un model interior la care să ne raportăm… Putem să înțelegem că sună bine, putem să înțelegem inclusiv rațional că da, are logică chestia asta. Dar în momentul în care trebuie să o implementezi, nu avem uneltele necesare. Pentru că noi nu am văzut alt model de educație decât acesta… Ca să pot să schimb un model interior este nevoie de foarte multă muncă interioară. Este nevoie ca acești profesori, învățători și tot sistemul să înceapă să învețe, să folosească și să internalizeze alt tip de unelte prin care se uită la educație și prin care se uită la copii și, într-un final, prin care se uită la rolul a ceea ce înseamnă sistemul educațional”, explică Adriana. Un proces care, de multe ori, este însoțit de multă îndoială și multe frici.
Dar atât știința, cât și practica sistemelor de educație din alte țări și experiența Adrianei, care a lucrat în calitate de consilier educațional în școală și grădiniță și este mama unui adolescent de 15 ani, arată că copiii sunt mai curioși și mai motivați să învețe și să depună efort atunci când educația pornește de la o relație de încredere între adulți și copii.
„Calitatea actului învățării depinde de relația pe care copilul o are cu adultul. Cu cât în acea relație copilul se simte mai în siguranță și adultul creează un mediu mai propice pentru cunoaștere, pentru explorare, pentru curiozitate și inclusiv pentru greșeală, cu atât mai mult copilul va fi mai deschis înspre a face lucrurile astea care noi considerăm că ei de fapt nu vor să le facă”.
Mai multe despre cum funcționează educația bazată pe frică vs. educația bazată pe încredere - în acest episod din podcastul „Laboratorul social”. De asemenea, Adriana Boros a împărtășit:
- ce spun despre atmosfera din școală copiii din R. Moldova pe care i-a avut în consiliere;
- ce o face să strige la copilul său și cum gestionează aceste reacții;
- ce pot face, la modul practic, părinții și profesorii care vor să aibă relații de încredere cu copiii și elevii lor.
***
Acesta este al patrulea episod dintr-un sezon în care mă întreb dacă educația bună trebuie să doară.
- Unde e limita dintre educație și violență?
- În ce moment buna intenție a unui pedagog de a educa se transformă în abuz?
- Influențează relația cu profesorii atitudinea elevilor față de școală și învățare?
- Ce fel de oameni creștem în școlile din Republica Moldova?
- Ce fel de societate dezvoltăm?
- E posibilă oare educația cu blândețe, cu calm, cu încredere și fără frică?
Pornind de la aceste întrebări am realizat 8 episoade în care am discutat cu părinți, elevi, profesori, psihologi, formatori și autorități despre atmosfera din școlile din R. Moldova. Încep cu istoriile unor oameni reali, elevi și părinți, care au trecut prin situații de abuz în școlile din R. Moldova. Dar nu mi-am propus să spun doar niște istorii cu personaje pozitive și negative. Ceea ce mi-am propus prin aceste discuții e să analizăm și să înțelegem cum se simte fiecare parte implicată, ce explicații are și ce soluții propune. Cum se simte un elev la care se țipă, dar și un profesor care ajunge să țipe? Care este impactul asupra ambilor a acestui tip de relaționare?
Educația bună ar trebui să doară?
Intră în „Laboratorul social”. Aici luăm mostre de societate și le studiem la micro...fon.
Un episod nou în fiecare marți, pe site-ul nostru, pe YouTube și pe platforme de podcast, începând cu 25 februarie.
📰 Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te
