De la Erbil aș fi vrut să merg spre Mosul, măcar pentru o zi, iar apoi să-mi continui traseul spre Kirkuk și Sulaymaniah. Am aflat, însă, în ultimul moment că viza pe care o am e doar pentru teritoriile controlate de kurzi, nu și pentru restul Irakului, dar că ar fi foarte posibil să fiu lăsată să intru, de pildă, în Mosul sau in Kirkuk, de milițiile care controlează aceste orașe, doar pentru ca apoi să fiu arestată. Scenariul mi s-a părut exagerat, chiar dacă venea din partea unui important oficial, dar chiar și așa riscul ar fi fost inutil, mai ales că nu aveam acoperirea legală dată de o viză suficient de cuprinzătoare.
Kurzii spun că Mosul și Kirkuk le aparține, că ar fi fost moral să le primească nu doar datorită istoriei, ci mai cu seamă fiindcă militarii kurzi le-au eliberat, ei s-au sacrificat pentru scoaterea lor de sub umbra neagră a Califatului instalat de Statul Islamic.
Mosul a fost eliberat în 2017 de sub teroarea Statului Islamic de americani și de luptătorii Peșmerga cu informațiile culese de kurzi, dar orașul a rămas sub administrarea Bagdadului, în ciuda protestelor liderilor kurzi. Hussain Talabani, un cunoscut traducător kurd pe care l-am întâlnit în cafeneaua jurnaliștilor din Sulaymaniya vrea să mă convingă că înainte să ajungă arabii și turcii în această regiune, kurzii erau deja aici.
Dacă e să ne luăm după Xenofon, kurzii erau deja acolo în 401, când istoricul și generalul grec a traversat zona împreună cu ceilalți mercenari greci înfrânți la Cunaxa, lângă Bagdadul de azi, într-un război intern al perșilor. Xenofon scrie despre ei, numindu-i carduci, că erau foarte viteji și că nu puteau fi stăpâniți. Istoricul îi găsește chiar pe malul Tibrului, undeva lângă Mosulul de azi.
Am ratat, deci, Mosul și Kirkuk, cele două orașe revendicate de kurzi, dar aflate sub umbrela federală a Bagdadului, din cauza vizei nepotrivite.
Din Erbil, drumul cel mai scurt spre Sulaymaniya trece prin Kirkuk, dar mulți kurzi preferă varianta lungă, ca „să nu aibă de-a face cu arabii”, după cum mi-a explicat profesorul Kawa Sherwani, rectorul Universității Tehnice din Erbil. O spune direct: nu are încredere în poliția arabă și nu crede în inocența ei. La fel ca mulți alți intelectuali pe care i-am întâlnit, profesorul se întreabă de ce forțele Statului Islamic i-au atacat doar pe kurzi, nu și pe arabi, sau cât de mare e apropierea dintre Bagdad și ISIL.
Niciunde în Irak sau în Kurdistan și nici în alte state din zonă, transportul interurban nu e organizat. În Erbil e o parcare uriașă de unde pleacă un fel de taxiuri spre Sulaymaniya și spre alte direcții. Locul seamănă izbitor cu parcarea din Beirut unde poți găsi mașini spre Iordania și Siria.
La Erbil însă, plătești mai mult pentru scaunul de lângă șofer și clienții sunt în număr mai mare. În jurul parcării, câteva ceainării insalubre pline de muște vând licoarea atât de râvnită în pahare pe care le clătesc mai mult de formă.
După ce m-am tocmit cu unul din proprietarii mașinilor din parcare, în așteptarea celorlalți trei clienți, am zis că merg să cumpăr o cafea sau un ceai și omul s-a mirat sincer că aș avea curaj să beau ceva de acolo. După mai bine de jumătate de oră, erau deja destui doritori, am plătit, ne-am înghesuit cu toții și am plecat. Pe drum, ne-am oprit la șase filtre, unele controlate de Peșmerga, militarii kurzi, și altele de poliția irakiană. Pașaportul meu e mereu privit mereu cu o atenție suspicioasă, cu toate că, cel puțin până acum, kurzii s-au dovedit pro-europeni și pro-americani, dincolo de comentariile și nemulțumirile pe care nu ezită să le împărtășească.
