Am văzut de-a lungul anilor, şi văd şi acum, nişte alegător copleşiţi de euforie, oameni care îşi fetişizează candidatul şi consideră că victoria acestuia va însemna transformarea ţării într-un Eldorado. Nu pot să fiu euforic, după ceea ce am văzut aici în anii tranziţiei, mă face circumspect orice politician moldovean, dar îi înţeleg pe cei entuziasmaţi. Ei au convingerea că al lor candidat va primeni republica şi se scaldă în bucuria lor. Uneori convingerea alegătorului nu mai stă să aştepte faptele candidatului, dar, repet, e de înţeles sentimentul acesta de bucurie.
Pot să înţeleg, deşi mă îngrijorează foarte mult, chiar şi situaţia în care euforia alegătorului se transformă într-un soi de agresivitate şi agitaţie permanentă. Alegătorul euforic începe să se uite chiorâş la cei care nu-i împărtăşesc convingerea, începe să-i considere duşmani pe cei care au o altă viziune, care votează pentru altcineva.
Ceea ce mă dezgustă însă cel mai mult e următoarea situaţie. Eu şi alegătorul euforic-electrizat votăm pentru ACELAŞI candidat, dar alegătorul electrizat se uită la mine ca la un duşman doar pentru că nu-i împărtăşesc euforia, doar pentru că sunt mai rezervat şi nu strig în gura mare că al nostru candidat e alegerea perfectă. Alegătorul electrizat vrea ca şi eu să fac tumbe de bucurie. N-o să fac aşa ceva niciodată! Cred că e suficient să votez şi să aştept faptele…
