Când am ajuns eu în Statele Unite ale Americii în 1951, președinte era Harry Truman (n.1884-d.1972), membru al Partidului Democrat și al 33-lea președinte al țării. El a preluat președinția Statelor Unite în 1945 fără să fie ales, deoarece Constituția americană prevede ca vicepreședintele țării să preia funcția în mod automat în anumite situații, în acest caz, urmare a morții președintelui Franklin D. Roosevelt. Truman era un președinte modest, care însă s-a dezvoltat politic în anii săi de mandat (1945-1953), până când i-a urmat generalul Dwight David Eisenhower. În timpul mandatului lui Truman a început Războiul Rece și a fost implementat Planul Marschall.
Pe plan intern, scena politică americană din acest răstimp era dominată mai ales de Partidul Democrat. Partidul Republican râvnea intens să revină la putere și, în lupta electorală care a avut loc în anul 1948, Truman l-a avut contracandidat pe republicanul Thomas E. Dewey, guvernatorul New-York-ului, care era dat ca și câștigator sigur. În seara încheierii scrutinului, înainte de numărarea voturilor, unele ziare din Chicago, au scris mare pe prima pagină „Dewey wins”. A doua zi dimineață, când Truman- câștigătorul de drept al alegerilor, a început conferința de presă, glumeț, ridicând unul dintre ziarele cu pricina pe care scria mare „Dewey wins”, în hazul tuturor celor prezenți în sala. Deci e bine de știut că ,„graba strică treaba”.
În timpul mandatului său, Truman a ordonat lansarea celor 2 bombe atomice asupra Japoniei, ceea ce a dus la capitularea Japoniei și terminarea războiului din Pacific.
Tot în timpul lui Truman, are loc semnarea așa zisului Tratat 4, în baza căruia Grecia cade sub influență americano-engleză și astfel a fost oprită înaintarea și evacuarea armatei de partizani comuniști greci, avându-l conducător pe Nicolaos Zachariadis.
După cei 4 ani, Truman dorea ca, mai degrabă decât el însuși, reprezentantul Partidului Democrat să fie Eisenhower, comandant și mare erou al celui de-Al Doilea Război Mondial. Însă republicanii mai abili, i-au luat-o înainte și l-au ales pe Eisenhower în numele partidului lor, drept candidat la Președinția SUA. Și acesta din urmă l-a învins pe Truman.
La depunerea jurământului, în baza tradiției americane, dar nu întotdeauna, ultimul președinte în funcție îl conduce pe noul președinte la Capitol pentru ceremonia inaugurării. Se spune, că în timp ce îl conducea pe Eisenhower la ceremonie, Truman nu i-a adresat nici un cuvânt acestuia.
Dwight David Eisenhower (n.1890- d.1969), a fost al 34 lea președinte al SUA.
Eram la serviciu, la microfonul Vocii Americii, când Eisenhower își ținea cuvântarea inaugurală. Eram emoționat și gustam fiecare cuvânt. Cu atât mai mult, cu cât am auzit fraza în care Eisenhower spunea că nu se mai putea vorbi de o colaborare cu Moscova, atâta vreme cât Uniunea Sovietică nu se retrage din Răsăritul Europei. Entuziasmați de astfel de declarații, un grup de câțiva crainici de la Vocea Americii, ne-am gândit să-i trimitem o scrisoare de felicitare președintelui Eisenhower. După ce ne-am sfătuit, ne-am hotărât ca, în loc de scrisoare, să-i trimitem prin noul secretar de stat John Foster Dallas, doar o coală albă de hârtie de scris, prin care să exprimăm simbolic, neputința compatrioților noștri de acasă de a-și exprima ei singuri prin viu glas bucuria și speranța.
Mesajul colii albe de hârtie a impresionat chiar și unele ziare americane care au publicat-o pe prima pagină. Din păcate, cu vremea, politică dârză față de Kremlin aplicată la Washington s-a domolit, în locul ei apărând curentul împăciuitorist. ,,Timpurile se schimbă, și noi ne schimbăm odată cu ele!´´ (Ovidius). Eisenhower rămâne un personaj abil, manierat şi cumpătat, fără excentricităţi, calculat dar și deosebit de dur.
Un alt moment în perioada de tatonare a relațiilor potsbelice cu Moscova, e reprezintat de vizita în capitala Statelor Unite, a președintelui Uniunii Sovietice -Nikita S. Hrusciov din 15-27 septembrie 1959. Șeful statului sovietic a fost primit la aeroport de însuși președintele D. Eisenhower. În aceeasi mașina amândoi președinții au parcurs drumul de la aeroport la casa de oaspetți care se afla vizavi de Casa Albă.
Pe ambele trotuare era prezentă o mulțime imensă și tensionată de oameni, dar nimeni nu aplauda, nimeni nu aclama, nimeni nu saluta.
În această tăcere neobișnuită, cei doi șefi de stat au sosit în Piața Lafayette. Președintele american și-a condus oaspetele conform protocolulului până la intrarea în casa de oaspeți, iar apoi s-a reîntors la automobilul prezidential care trebuia să-l duca la Casa Albă. În acel moment, mulțimea- zeci și zeci de mii de oameni- a rupt tăcerea și a izbucnit în urale destinate liderului american.
După 8 ani în 2 mandate, curentului său eroic i s-a opus o altă tendință, iar dorința publică se îndrepta acum spre oamenii politici din generațiile tinere care trebuiau să aibă loc în politică. Partidul Democrat și- a ales drept candidat la președinția SUA poate cea cea mai nimerită personalitate, și anume pe John Fitzgerald Kennedy.
John F. Kennedy (n.1917 – d.1963), al 35 lea președinte al SUA, era un om politic tânăr, chipeș, interesat profund de treburile politice, venind dintr-o familie veche de emigranți irlandezi.
El a fost ales de conducerea partidului că reprezentant la postul de președinte al SUA cu o majoritate zdrobitoare. Se discuta atunci, cine să fie ales la funcția de vicepreședinte al Partidului Democrat - o persoană potrivită ar fi fost Lyndon Johnson, lider vechi în partid, dar, acesta deținea postul de președinte al Senatului și oricum nu era un favorit al lui JFK, pentru a fi alături de el. Ca să evite orice conflict, lui Robert Kennedy, fratele și consilierul cel mai apropiat lui JFK, i-a venit ideea, că totuși să-i fie adresată propunerea de vicepreședinte lui Lyndon Johnson, sperându-se că acesta va refuza și astfel JFK ar fi putut alege pe altcineva. Dar, cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, Lyndon Johnson a acceptat propunerea. Soarta a vrut că JFK să fie asasinat 2 ani mai târziu în Dallas (Texas), în timpul campaniei electorale pentru al doilea mandat. Tot în timpul campaniei electorale moare asasinat și fratele lui, Robert Kennedy, cinci ani mai târziu.
Cel mai mare dintre frații Kennedy a murit eroic în luptele din Pacific. Din cei 4 frați a supraviețuit cel în mai mic, Eduard, care a devenit un senator remarcabil și care a vizitat România în timpul lui Nicolae Ceaușescu. Despre familia Kennedy se poate spune cu prisosință că „o nenorocire nu vine niciodată singură”. Conform Constituției americane, la Președenție, lui JFK i-a urmat Lyndon Johnson (n.1908-d.1973), devenind cel de-al 36 lea președinte al Statelor Unite. Acesta și-a văzut realizat visul lui mai vechi. El și-a executat cu demnitate mandatul, până când alegerile din 1969 au fost câștigate de Richard Nixon, membru al Partidului Republican și vicepreședinte în timpul lui Eisenhower.
Cuvântările lui JFK au memorabile, mai ales aceea din momentul învestirii din 1961, despre care se spune că este printre mai dinamice cuvântări din istorie.
Următorul președinte, Richard Nixon (n.1913-d.1994), al 37 lea președinte al SUA, a fost un om politic ambițios și înclinat mai ales spre politică externă, nu întotdeauna pe placul presei. El a fost primul președinte al Statelor Unite care a vizitat România vreodată. Dintre țările comuniste el și-a ales să viziteze Polonia și România. La București Nixon a fost primit cu un entuziasm extraordinar manifestat pe străzi, de către peste un milion de oameni, mulți venind din proprie inițiativa. Un moment de suspans a fost atunci când coloana oficială a ajuns la Arcul de Triumf și Richard Nixon a sărit din mașină oficială și a intrat în baia de mulțime. Președintele Nicolae Ceaușescu a ezitat nefiind pregătit pentru astfel de momente neașteptate. Din mașină în care era echipajul aeronavei președintelui Nixon, au sărit afară mai multe persoane, printre care și câteva stewardese ca să dea mâna cu românii care ieșiseră din rândurile organizate. Mare le-a fost uimirea stewardeselor când tinerii români le-au sărutat mâna, după obiceiul românesc.
Pe lângă scopul propagandistic, Nixon a mulțumit președintelui Ceaușescu (în discursuri particulare) pentru ajutorul pe care i l-a dat în realizarea tratatului tripartit nuclear cu China și Uniunea Sovietică. Am fost și eu de față la acesta prima vizită istorică din 1969, în care un președinte al Statelor Unite a călcat pentru prima dată pe pământ românesc, iar pentru mine a fost prima călătorie dintre cele 14 călătorii pe care aveam să le fac în România, ca trimis special, corespondent de limba română al Vocii Americii.
În timpul primelor alegeri ale lui Nixon pentru postul de președinte, a avut loc un scandal electoral. În statul Illinois- bastion al Partidului Democrat, în care numărătoarea voturilor a fost măsluită, a fost dat câștigător candidatul adversar. Partidul Republican a cerut un nou scrutin, dar Nixon s-a opus afirmând că nu dorește că această situație să ia amploare națională.
Pentru al doilea mandat de președinte, Nixon a avut dorința de a fi reales de toate cele 50 de state americane. Și mai mult, mănat de o mare ambiție, a colaborat cu un grup de membri ai partidului punând la punct un atac la un sediu principal al Partidului Democrat, de unde urmau să se extragă o serie de date care ar fi fost în dauna lui Nixon. Complotul, numit „Afacerea Watergate” a fost descoperit, Nixon a fost compromis, cazul ajungând în dezbaterea Congresului. Ca să nu fie judecat și condamnat cu îndepărtarea din funcția de președinte al SUA, el s-a retras de bună voie din funcție și din viață politică. Cine nu se mulțumește cu puțin, pierde cel mai mult! Pentru o scurtă perioada de timp, până la încheierea mandatului i-a luat locul vicepreședintele partidului republican Gerald Ford (n.1913-d.2006), care astfel a devenit al 38 lea președinte american, președinte care nu a fost niciodată ales, deoarece a pierdut scrutinul din 1976 în față lui Jimmy Carter.
Președintele Gerald Ford a fost, al 38-lea președinte, tot un republican și a devenit președintele Statelor Unite în 1974, ridicându-se în mijlocul unor vremuri tulburi. El a dorit să urmeze exemplul predecesorului sau și a vizitat țări din Europa de Est. Ford este cel de- la doilea președinte care a vizitat și el România. Pe parcursul vizitei a fost primit cu tradițională ospitalitate românească, lustruită la maxim și cu un număr destul de mare de manifestări folclorice de muzică și dans, care dădeau impresia unui popor fericit.
Reîntors la Washington a ținut o conferință de presă în care a declarat că nu înțelege de ce oamenii și presă spun că în această țară- România- populația este nemulțumită cu viață de acolo, cu conducerea comunistă pe care o au: ,,I-am văzut și la Varșovia și la București, cântau, sărbătoreau și nu dădeau vreun semn de nemulțumire. „Caută să nu asculți niciodată tot ce se spune, dar ai grijă ce înțelegi!” A fost o gafă, pe care în special americanii de origine est-europeană nu au acceptat-o. La viitoarele alegeri etnicii americani de origine est europeană s-au abținut în număr destul de mare în a alege candidați republicani.
Următorul președinte despre care vreau să va povestesc este Jimmy Carter.
Jimmy Carter (n. 1924), a fost al 39 lea președinte al Statelor Unite ale Americii în perioada 1977–1981, din partea Partidului Democrat. El este laureat al Premiului Nobel pentru Pace, distincție primită în 2002 pentru ,,decenii de efort neobosit de a găsi soluții pașnice la conflicte internaționale, pentru a avansa democrația și drepturile omului, precum și pentru a promova dezvoltarea economică și socială.“ Eforturile sale au dus la primul tratat de pace între Israel și o țară arabă, Egiptul. Este de asemenea creditat că a început practică medierii prezidențiale în litigiile dintre națiuni.
De asemenea, este cunoscută poziția sa pentru boicotarea SUA a Jocurilor Olimpice 1980 de la Moscova, ca răspuns la invazia sovietică din Afganistan care nu a fost bine primită pe plan intern. La nivel național, Carter a stabilit o politică energetică naționala, liberalizarea prețurilor petrolului pentru a încuraja producția acestuia. El a instituit, de asemenea, o reformă a serviciului public pentru a îmbunătăți eficiența guvernului. El a fost, de asemenea, conștient de problemele de mediu și a căutat să protejeze unele suprafețe din Alaska și extinderea sistemului parcului național. Carter a creat, de asemenea, Departamentul de Educație, a stimulat sistemul de securitate socială și a numit numere record de negri, femei și hispanici la locurile de muncă guvernamentale, a creat milioane de locuri de muncă.
Carter a servit timp de patru ani înainte că Ronald Reagan să îl învingă în alegerile prezidențiale 1980.
A urmat astfel la președinția Statelor Unite, Ronald Reagan.
Eu nu mai eram în America în 1980, eram însă la Radio Europa Liberă, de dată această din Munchen. Urmăream cu mult interes tot ce se întâmpla pe scenă politică americană. În noiembrie 1980 au avut loc alegerile pentru cel de-al 40 lea președinte al Statelor Unite .
Ronald Reagan (n.1911- d.2004), ales în 1980 a devenit o personalitate după ce a trecut prin mai multe faze de dezvoltare ale carierei sale, de la instructor de înot, salvamar, spălător de vase, crainic sportiv și actor la Hollywood, la președinte al sindicatului actorilor- din care a demisionat fiind prea de stânga.
El a fost democrat la început, ca și familia sa, însă a trecut în 1962 la Partidul Republican. Între altele a fost guvernatorul Californiei.
În timpul guvernării sale, Reagan s-a dovedit mult mai pragmatic decât predecesorii lui și s-a afirmat pe plan intern printre altele cu o sporirea record a taxelor pentru a acoperi deficitul bugetar, a reformat sistemul legislativ, a redus taxele pe proprietate, a realizat cea mai mare reducere de impozite din istoria americană și a dat legea privind reforma și controlul imigrației din 1986.
Pacifist, optimist, carismatic, comunicator deosebit, spiritual, cu un discurs bine construit deși cu cuvinte simple, a fost și un ascultător atent, capitalul de imagine și notorietatea de actor ajutându-l întotdeauna.
Pe plan extern el era un susținător declarat al luptei împotriva comunismului. Astfel, în 1983, într-un discurs la Asociația Națională a Evangheliștilor, președintele Reagan i-a numit pe sovietici un „imperiu al răului”. Aflându-se încă în perioada Războiului Rece, era conștient că relația cu URSS era fragilă.
În decembrie 1987, Reagan și Gorbaciov au semnat la Casă Albă un tratat prin care se stabilea eliminarea armelor nucleare - „Tratatul privind Forţele Nucleare Intermediare ”.
Interesant era că însuși Mihail Gorbaciov afirmă că Reagan a fost un preşedinte care ştia să asculte. Iar Reagan îl consideră pe Gorbaciov un conducător cu care se putea negocia.
Tot 1987, Reagan, în timpul unei vizite în Germania, aflat în fața Porțîi Brandenburg, l-a provocat pe liderul sovietic. Acolo la zidul Berlinului a ţinut unul dintre cele mai importante şi memorabile discursuri ale sale, cerându-i lui Gorbaciov căderea la propriu a Cortinei de Fier. „Domnule Secretar General Gorbaciov, dacă vrei pace, dacă vrei prosperitate pentru Uniunea Sovietică şi Europa de Est, dacă vrei liberalizare: vino aici, la această poartă! Domnule Gorbaciov, deschide această poartă! Domnule Gorbaciov, dărâmă acest zid! ”
Ronald Reagan rostind celebrele cuvinte:
,,Domnule Gorbaciov, deschide această poartă! Domnule Gorbaciov, dărâmă acest zid!”
Doi ani mai târziu, În noiembrie 1989 și la zece luni după ce Reagan a părăsit funcția, Zidul Berlinului -simbolul tiraniei comuniste -care despărțea cele două lumi comunistă și lumea liberă și cele două părți ale unei singure Germanii, a căzut. Republica Democrată Germană s-a unit cu Germania Federală, Războiul Rece a fost declarat neoficial terminat la Summitul de la Malta din 3 decembrie 1989, regimul comunist s-a prăbușit, și rând pe rând că într-un joc de domino, Polonia, Ungaria și în cele din urmă România s-au lepădat definitiv de regimurile comuniste. Apoi, doi ani mai târziu, Uniunea Sovietică s-a destrămat.
Desigur, perioada președinției sale nu a fost lipsită și de un moment tragic, la 30 martie 1981, când ieșea din hotel să vorbească reporterilor, a avut loc un atentat împotriva lui, dar din fericire a scăpat cu viață și acest lucru a fost tratat cu umor. Fiind transportat pe targă spre sala de operație s-a adresat doctorilor din jurul lui, cu cuvintele: „Please tell me you’re Republicans”. (Va rog să-mi spuneți că sunteți Republicani) „I hope you are all Republicans!” (Sper că toți sunteți Republicani). Doctorii și asistentele au râs, iar unul din doctori, liberal democrat, a răspuns: „Today, Mr. President, we are all Republicans”.
După ce și-a încheiat al doilea mandat de președinte, l-a promovat pe George Bush în campania electorală prezidențială din 1988, apoi Reagan s-a retras la reședința să din Santa Barbara. El a mulțumit poporului american pentru onoarea acordată acestuia de a-i servi că președinte, păstrându-și optimismul cu care a marcat istoria și lumea și cu care a redat încrederea poporului american în valorile lor.
George Herbert Walker Bush ( n.1924 – d. 2018), s-a aflat la conducerea Casei Albe între 1989 şi 1993. George H.W. Bush a fost un pilot în Marina americană, decorat pentru serviciile sale, a îndeplinit funcția de congresman, a fost delegat la Națiunilor Unite, președinte al Partidului Republican, ambasador la Beijing și director al CIA. Pe plan intern nu s-a remarcat în mod deosebit , însă pe plan extern a dus o politică de succes.
Declarațiile lui George W. Bush și Mihail Gorbaciov, 3 decembrie, Malta
În timpul mandatului celui de-al 41-lea președinte al Americii a avut loc reunificarea Germaniei. Preşedintele Bush, și el republican, a respectat încă de la început, dreptul la autodeterminare al germanilor pe care l-a menționat în următorii termeni. „Îi felicit pe cancelarul Kohl, pe germanii din est şi vest, şi Berlinul, multă vreme divizat, pentru că au reuşit să păstreze viu visul de autodeterminare naţională.”
Să-l amintesc aici pe fiul său, președintele George W. Bush (n.1946) care a fost al 43-a președinte SUA, ales două mandate la rând (în 2000 și în 2004).
George W. Bush a fost al treilea președinte american care a vizitat și el România. Prima dată în 2002, în timpul președinției lui Ion Iliescu, când în Piață Revoluției a încurajat poporul român în drumul sau spre democrație și a adresat României invitația în NATO. Redau din discursul sau câteva fragmente:
„Din 1989 aţi întrerupt tăcerea captivităţii în care vă aflaţi. De la acel balcon, dictatorul v-a auzit vocile, şi a cedat, şi a fugit. Două generaţii de aspră tiranie au luat sfârşit şi întreaga lume a fost martoră a curajului României, curajul care v-a eliberat”, a spus Bush.
,,După eliberare, România a pornit pe un drum istoric. În loc de ură, aţi ales toleranţa, în loc de rivalităţi destructive cu ţările vecine, aţi ales calea reconcilierii, în loc de controlul statului aţi ales piaţa liberă şi guvernarea legii şi în loc de dictatură aţi construit o democraţie mândră şi funcţională”.
„Calea libertăţii pe care aţi ales-o nu este uşoară, dar este singură cale care merită urmată´´, a spus atunci George W. Bush.
A două vizită a lui George W. Bush a fost în 2008 în timpul președintelui Băsescu, la 4 ani după ce România intrase în NATO, și atunci, în față palatului CEC din București, cu ocazia organizării în România a Summit-ului NATO, la care au participat președinți de stat, prim miniștri, ambasadori, înalți funcționari de state și de guverne, reprezentanți ai mass mediei mondiale, mulțumind și apreciind România pentru găzduirea importantului eveniment, a rostit un discurs de încurajare a României, din care redau următoarele : „Poporul american este mândru să numească România drept ţară prietenă, aliată
Urmează în șirul președinților comentariilor mele, Bill Clinton (n.1946) al 42 lea președinte al Statelor Unite care atras de farmecul țării noastre a fost cel de-al patrulea președinte care a vizitat România la 11 iulie 1997.
Vizita lui la București a fost o vizită de lucru, gazdele nu au mai fost lideri comuniști, ci noul președinte al României -libere, Emil Constantinescu. Mesajul pozitiv pe care l-a transmis a fost acela că dacă România menține și continuă reformele începute ea va putea fi admisă în NATO.
Înainte de a părăși țară Bill Clinton a dorit să țină o cuvântare și anume în Piață Universitățîi.
A vorbit liber despre maratonul libertății, fiind primit și ascultat de o mulțime de oameni. Ziarele estimau că au fost 500.000 de oameni care au ieșit să-l ovaționeze, dintre care 100.000 au fost în Piață Universității.Redau din discursul lui Clinton la București:
„Salut dorinţa fierbinte a României de a contribui mai mult la securitatea europeană şi de a întări continentul european. Şi eu doresc împlinirea acestei deziderat, în folosul Europei, americanilor şi românilor. Şi vă spun astăzi: continuaţi pe această direcție, iar România va reuşi să depăşească acest moment important. Vreau să transmit acest mesaj clar tuturor naţiunilor: uşa NATO este şi va rămâne deschisă şi noi vă vom ajută să treceţi prin ea. România este unul dintre cei mai puternici candidați. Dacă păstrați direcția și vă manifestați iubirea pentru libertate pe care o vedem astăzi aici, nu va există un candidat mai puternic. Păstrați direcția. păstrați direcția. Viitorul este al vostru. Între timp, eu și președintele vostru am căzut de acord să elaborăm un parteneriat strategic între națiunile noastre, un parteneriat important pentru America deoarece România este importantă pentru America prin sine şi că un model în această regiune dificilă. România poate arăta popoarelor din această regiune și popoarelor lumii că există o cale mai bună decât diviziunea și represiunea. Este calea cooperării, libertățîi și păcii”, astfel și-a încheiat Clinton discursul.
Reîntors la Washington, peste câtva timp, Clinton s-a găsit în vizorul presei care s-a ocupat foarte pe larg de aventură amoroasă de la Casă Albă a președintelui. Cazul a atras atenția Congresului. Clinton a reușit să scape și n-a fost demis din funcție, majoritatea membrilor congresului votând contra unei astfel de măsuri dar și-a continuat mandatul.
Aici se opresc amintirile mele istorice din timpul în care eram la Vocea Americii și la Europa Liberă, despre alegerile americane, despre politică lor externă , despre opțiunilor unora dintre aceștia lor cu privire la țările din Est, despre vizitele unora din ei în România, pe scurt, despre unele momente rămase de importantă istorică.
Retrăiesc și acum cu emoție, un moment din acea iarnă a anului 1961, care m-a impresionat foarte mult. În după amiază dinaintea instalării la Capitol a lui JFK, a început să ningă abundent asupra Washingtonului. A urmat o îmbulzeală de automobile, de pietoni, de oameni grăbiți care căutau un mijloc de transport să se întoarcă la casele lor pentru că ninsoarea îi luase pe nepregătite (se mai întâmplă în alte părți ale lumii). Am ajuns și eu cu greu acasă, într-un cartier în afară capitalei, am mâncat, m-am schimbat și m-am întors în acea noapte la birou.
Dimineață, ninsoarea încetase ca prin minune, cerul era de un albastru strălucitor, iar străzile din centrul Washingtonului, cu deosebire de la Capitol de-a lungul Pensylvaniei Avenue până la Casă Albă, unde avea să vină noul președinte să primească defilarea, erau complet curățate de cei de la serviciul public, de soldați, de muncitori, de voluntari, de foarte mulți tineri, care toți doreau să fie folositori țării lor și acelui moment important. În dimineață aceea frumoasă de ianuarie eram la Capitol, alături de ceilalți reprezentanți ai presei și de mulțimea de invitați, când JFK a rostit memorabilul discurs. Ascultam cu plăcere discursul lui JKFK și trăiam intens atmosfera oficială.
Dar, nu știu cum se face că, în fiecare iarnă, în ianuarie îmi amintesc obsesiv de acest discurs al lui JFK și de frumoasele cuvinte care dau de gândit fiecăruia dintre noi, de fraza aceea rămasă istorică: „Nu vă întrebați ce poate face țara voastră pentru voi, întrebați-vă ce puteți face voi pentru țara voastră”.
Să auzim numai de bine!
Mircea Carp
Ianuarie 2021, Munchen
