Campania pentru alegerile parlamentare anticipate este pe punctul să demareze și bombardamentul declarațiilor politice se intensifică. Sunt rafale retorice menite să tatoneze terenul în vederea unor regrupări, măsurări de forțe, atragere de viitori aliați sau, din contră, de găsirea unor pretexte pentru a-i refuza.
Din bulboana acesta indistinctă, clocotitoare, pe stânga începe să „răsară” blocul electoral „Socialiștii și comuniștii”. Personaje irevocabil certate, învrăjbite, care se disprețuiau vocal și cu multă imaginație, anunță că au decis să-și dea mâna, să îngroape securea războiului.
După ședința Comitetului Central al PCRM, condus de Vladimir Voronin, presa, ahtiată de noutăți, a aflat că „s-a trecut de la formatul consultărilor cu PSRM, la formatul tratativelor pentru participarea la alegerile parlamentare anticipate din 11 iulie”.
Ce i-a făcut pe cei doi foști tovarăși de drum, Dodon și Voronin, politicieni care s-au acuzat reciproc de trădare și corupție, să se reapropie? Ne spun chiar ei: „salvarea Republicii Moldova”, spectrul Unirii cu România, instalarea unei „guvernări străine” la Chișinău, transformarea țării într-o fioroasă bază NATO. Adică toate stafiile și poncifele propagandei sovietice pe care forțele rusofile le tot rostogolesc de la proclamarea independenței încoace.
În campania prezidențială din 2016, acestor fobii „tradiționale” li s-au adăugat și cei „30 de mii de sirieni” care trebuiau să invadeze Moldova, dacă Maia Sandu ar fi câștigat alegerile.
Dar și în 2020, după ce Maia Sandu a devenit președinte, sirienii n-au mai venit. Și nici NATO nu și-a ridicat fortificații la Nistru. Iar după 11 iulie 2021 la fel de improbabilă este și Unirea cu România în 24 de ore. După ce au guvernat împreună și după ce, mai târziu, s-au blamat reciproc, Voronin, Greceanîi și Dodon vor să-i facă pe moldoveni să-i creadă că au o cauză nobilă de apărat. Este, cum s-a mai spus, o insultă adusă inteligenței alegătorilor, o dovadă de dispreț suprem față de cei cărora le cerșesc votul.
Dând la o parte pospaiul propagandistic socialist-comunist, ne întrebăm pentru ce motive a acceptat Voronin să cedeze din „principii”, acum, la bătrânețe? Unii comentatori vorbesc despre averile necercetate, acumulate în cele două mandate de președinte al RM, alții – despre teama de răspundere penală a fostului general de miliție sovietic după acel oribil 7 aprilie, când tinerii erau omorâți în piața publică și torturați în comisariate de poliție, tot așa, „întru salvarea statalității”.
Un motiv plauzibil, invocat de „unii cetățeni bine informați”, ar fi și puterea kuliokului, recte puterea banilor murdari, oligarhici, care nu cruță integritatea nimănui, nici pe cea a debutanților, nici pe cea a veteranilor scenei politice.
Și mai există o cauză, previzibilă: Moscova își adună „soldații” în aceeași formație pentru bătălia decisivă – parlamentul, instituția care controlează Republica Moldova. Dodon nu mai e o „locomotivă electorală” cu tracțiune, PSRM e în pierdere de teren și doar reunirea „familiei destrămate” mai poate resuscita forța electorală a stângii. Sunt încă destui cetățeni nostalgici care își doresc o „întoarcere la origini”, regăsirea „purității leniniste”, a combativității staliniste, „antifasciste”, așa cum perorează delirant televiziunile lui Putin.
Revenim la aceeași schemă simplificată: Est sau Vest? Adică tot la geopolitică.
Același refren al salvării Moldovei de „români” și de „perfizii occidentali” îl interpretează și alte formațiuni de stânga: Congresul Civic, Shor, Usatîi – ultimul adaugă și sloganul „Hoții la pușcărie!”, aruncând în derizoriu lupta anticorupție –, așa încât după decenii de edificare a statalității, independenței și de armonizare interetnică, revenim la aceeași schemă simplificată: Est sau Vest? Adică tot la geopolitică.
Dacă pe stânga actanții se adună din interes, mânați de frica de schimbare, pe care o amplifică paroxistic, ce face dreapta, ce noutăți avem din tabăra partidelor proeuropene și unioniste? „Frica” acestora, s-ar zice, e una în oglindă: revanșa Moscovei, consolidarea sistemului oligarhic, anularea perspectivei europene, ancorarea Moldovei pe un termen nelimitat în „zona gri”. Sunt motive suficiente pentru a obliga aceste formațiuni să se gândească la o strategie, la niște modalități de colaborare care să le sporească șansele electorale.
PAS merge singur în alegeri și această opțiune, bazată pe analize, susțin reprezentanții săi, îi vor ajuta să câștige alegerile. Dar le va permite să guverneze?
Platforma DA este încrezătoare că va trece pragul electoral și probabil va alege, la fel, o partitură de sine stătătoare, eventual incluzând pe listă persoane din societatea civilă, specialiști, oameni cu reputație bună. Aceste două formațiuni ar trebui să pună între paranteze animozitățile, polemicile, frustrările acumulate. Pentru că așa cum s-au aliat pentru a scăpa țara de oligarhia lui Plahotniuc, la fel sunt „condamnate” să formeze osatura viitoarei guvernări proeuropene în Moldova.
Dincolo de speranțe și convingeri nestrămutate în victorie, problema este totuși câte voturi poate obține dreapta proeuropeană în Moldova? Mai bine să fii sceptic și realitatea să te contrazică într-un mod plăcut, decât să ai iluzii spulberate după. „Ne-am ars de prea multe ori”, spun alegătorii mai vârstnici, de aceea privirile lor se îndreaptă spre partidele declarat unioniste.
Le cer să se unească, să facă o listă comună, o „listă națională”. Și unioniștii sunt de acord cu această idee, doar că fiecare pretinde celorlalți să vină alături de el. De ce? Pentru că e mai performant, pentru că știe mai bine, pentru că are un anumit pedigriu etc… Dacă lecțiile din campaniile electorale precedente, cu aceeași mare aglomerare de candidați și partide unioniste, nu va fi însușită, speranța este ca pe 11 iulie moldovenii să se dovedească mai înțelepți decât unii lideri politici, pentru că miza e uriașă și pentru că lumea s-a schimbat.
Discuțiile dintre formațiunile unioniste ne așteptăm să se poarte nu doar în jurul unor formule electorale de succes, ci să vizeze și niște principii doctrinare, valorile în jurul cărora se dorește reunirea celor două maluri ale Prutului. România nu mai este doar „mama noastră interbelică”. România de azi este un stat membru al Uniunii Europene și al NATO, împărtășește valorile acestor comunități, care îi asigură prosperitatea și siguranța națională: pluralismul democratic, statul de drept, incluziunea minorităților, memoria istorică și reconcilierea bazată pe adevăr, pe recunoașterea paginilor reprobabile din trecutul nostru recent...
România este principalul aliat și avocat al Republicii Moldova în lumea contemporană, singura țară care ne-a întins rapid o mână de ajutor în plină pandemie, în situația în care nu rămăsese mai nimeni alături de noi după o guvernare oligarhică, dezastruoasă, care a exacerbat tot ce este mai nociv, mai distructiv în fibra unui popor.
Republica Moldova are nevoie de o majoritate proeuropeană care să-i ofere șansa ieșirii din sărăcie și subdezvoltare, șansa de a-și urma calea pe care să și-o poată decide în libertate. Toți politicienii democrați care azi discută pătimaș despre blocuri, alianțe, formule de participare în alegeri ar trebui să încerce să se „obiectiveze”, să „uite” puțin de ei înșiși, de propriile ambiții și egoisme (deși în politică asta sună utopic). Dacă vor uita puțin de ei înșiși, vor reuși. Și va reuși și Moldova.
