Ultima dezbatere are loc într-un format de multiplex, la care vor participa experți și istorici Chișinău - Tallinn - București. Puteți urmări dezbatera marți, 30 martie 2021, la ora 18:00 pe moldova.europalibera.org și pe Facebook.
În emisiunea matinală din această dimineață, Moldova la ora 7, vă propunem să ascultați un crâmpei din dezbaterea „Antinostalgia - privind spre viitor” – un interviu cu avocatul Alexandru Postica, fondatorul Muzeului în aer liber în memoria victimelor represiunilor politice.
Alexandru Postica: „Cu părere de rău, vorbim despre un formalism excesiv din partea autorităților care asigură protecția acestor dosare, în mod special, Ministerul Afacerilor Interne. Deci, din această perspectivă cred eu că ar trebui revizuită cumva modalitatea de a avea acces la materialele dosarelor celor deportați. Chiar dacă au fost unele modificări în anii 2010-2011, stagnăm la aceeași perioadă, poate din contra nu avem facilitatea care ar fi trebuit să o avem. Deci, noi vorbim și despre digitalizare, dar nu avem lucrul acesta, avem confuzie. Bine, eu, ca avocat, deseori am consiliat mai multe persoane supuse represiunilor politice, care elementar nu înțelegeau unde ar trebui să caute această informație, fie la Serviciul Informație și Securitate, fie la Procuratura Generală, fie la Ministerul Afacerilor Interne, fie la Arhiva Națională. Deci, după atâtea reforme care urmau să fie implementate și să asigure un flux uniform sau un ghișeu unic, dacă vreți, avem iarăși această diviziune.
Confuzia asta a fost generată de mesajele difuze ale politicienilor, care au declarat sus și tare că au rezolvat o problemă, dar în realitate nu s-a rezolvat această problemă, a haosului provocat prin transmiterea cu camioanele a anumitor dosare de la o adresă la alta, timp în care unele dosare poate chiar și-au dispărut. De aceea, cred că Moldova ar trebui să implementeze alt mecanism și metodologie de acces la dosare prin elementarul index al deportării. Asemenea exemple există și în Polonia, și în România. Există index digital și, respectiv, accesul se face foarte rapid și ușor.
Europa Liberă: În ce măsură putem spune că aceste persoane au fost repuse în drepturi real, nu formal?
Alexandru Postica: Am avut o perioadă de stagnare și ambiguitate în partea ce ține de mecanismele de recuperare, din 1992 până în 2007 și nici aici nu s-a rezolvat problema, fiindcă avem persoane nemulțumite pe bună dreptate, întrucât instanțele de judecată nu au aplicat corespunzător anumite legi. Mai mult ca atât, din cauza tertipurilor legislative care au fost efectuate pe parcursul anilor 2007-2010 persoanele, multe din ele au fost puse în întârziere și, practic, au pierdut dreptul legal să mai solicite anumite despăgubiri materiale. Drepturile sociale reprezintă un alt bloc de drepturi. Evident, legea stabilește anumite facilități pentru drepturile sociale, este un lucru firesc ca persoanele supuse represiunilor politice să fie egalate în drepturi cu alte categorii de persoane care au suferit sau au beneficiat poate, de ce nu, de pe urma funcțiilor pe care le-au avut în timpul Uniunii Sovietice, pentru că la noi s-a întâmplat cumva diferit decât în alte țări.
![Valentina Bradu: „Sunt foarte multe victime [ale comunismului] care încă urmează a fi reabilitate”](https://gdb.rferl.org/0fe8d9ad-0621-4eee-9d36-7c5c74ddb8b3_tv_w250_r1.jpg "Valentina Bradu: „Sunt foarte multe victime [ale comunismului] care încă urmează a fi reabilitate”")
Deci, agresorii, să spunem așa, beneficiază de mai multă protecție socială decât victimele. Aici, iarăși, n-aș putea să speculez într-adevăr pe marginea acestui subiect, dar cazuri aș putea să dau foarte multe și sunt inclusiv victimele represiunilor politice, care indică asupra faptului că, uitați-vă, sunt și agresori care m-au condamnat pe mine și au o pensie de zeci de ori mai mare, eu primesc o indemnizație lunară mizeră pentru acoperirea anumitor cheltuieli. Deci, vorbim despre discriminare, discriminarea în rândul persoanelor din aceeași categorie, vorbim despre deportații care trăiesc la țară și cei care trăiesc la oraș. Este iarăși o inechitate, un alt bloc de drepturi - dreptul de a fi informat. După scurgerea a 80 de ani, informațiile respective ar trebui să devină publice. Acesta deja e un patrimoniu public, este o istorie și toată lumea trebuie să cunoască istoria, mai ales dacă își dă silința. Noi vorbim despre încălcări flagrante ale drepturilor omului în perioada de după război. Și așa cum sunt cărțile de istorie, eu consider că și dosarele despre deportare ar trebui să fie accesibile. Alt bloc de drepturi – dreptul la recunoașterea faptelor. Noi avem o problemă cu negarea.
Autoritățile, chiar și victimele de multe ori încearcă să nege ceea ce s-a întâmplat în perioada respectivă, cumva asta reiese din dreptul de a fi informat, dar, pe de altă parte, deloc nu s-a lucrat asupra excluderii negării atrocităților pe timpul deportaților, de asta avem și efectele la acest moment, practic, jumătate din populație consideră că ce a fost, a fost, nu trebuie să scoatem toată informația din arhive, a fost o epocă istorică, respectiv s-a finalizat și atâta tot. Nu! Pe lângă faptul că persoanele au dreptul la recuperarea prejudiciilor morale, ele au dreptul, și statul este obligat să recunoască că a avut loc această atrocitate și să lucreze cu informarea activă. Noi avem această obligație din partea statului care nu se execută ani la rând. Pe lângă faptul că pui la dispoziție arhivele, tu trebuie să și informezi. Nu este suficient în data de 13 iunie sau în data de 6 iulie să ieși cu flori la un monument, să spui două cuvinte frumoase și cu asta s-a terminat până la următorul an, ceea ce la noi se repetă de 30 de ani, după cum ați și spus. Noi avem, practic, o mimare a respectării drepturilor victimelor represiunilor politice, dacă să luăm în întregime toate aceste direcții.”
Europa Liberă: În perioada sovietică, aceste persoane erau considerate un fel de paria. Cum s-a schimbat imaginea și situația lor în ultimii 30 de ani?
Alexandru Postica: „Cuiva i-a fost foarte bine în timpul Uniunii Sovietice, cuiva i-a fost foarte rău și constat acum că, după ‘89 încoace, toți cei care au fost la putere au rămas. După ’89, cei care erau informați despre evoluțiile care existau au investit în afaceri, și-au consolidat imperiile și, respectiv, ei au beneficiat cumva de pe urma potențialului informațional, economic, care a rămas de la Uniunea Sovietică. Ce au avut deportații? Deportații nu au avut acces la studii, deportații au fost limitați în drepturi, respectiv, ei și după ‘89 erau cumva defavorizați. Putem vorbi despre cazuri unice în care deportații, bunăoară, au reușit să înfrunte greutățile celea, s-au impus, sunt și cazuri de genul acesta, dar ei sunt în minoritate în comparație cu nomenclaturiștii care au beneficiat de patrimoniul respectiv.
Și acum vorbim de perpetuare, există, nu e un secret, nu aș da nume acum, dar există același sindrom Stockholm, din cauza căruia chiar înșiși deportații care s-au născut în Siberia iarăși neagă. Sunt foarte mulți și în Parlamentul Republicii Moldova care încearcă cumva doar pe data de 6 iulie să-și aducă aminte că ei au fost deportați, dar în realitate ei, știți cum, anihilează acest val și solicitare în ansamblu de respectare a drepturilor acelor cinci-șase direcții pe care le-am menționat eu ale deportaților. Răspunsul scurt este: la momentul de față avem o problemă cu aceasta și asta datorează acelor momente pe care le-am menționat Deci, perpetuarea și transformarea nomenclaturiștilor, noua ligă a businessului, a societății de vază, să-i spunem așa, din Republica Moldova.”
Europa Liberă: De ce nicio instituție de stat nu poate spune care este numărul victimelor regimului comunist, câte au fost reabilitate și câte mai urmează?
Alexandru Postica: „În primul rând, nu s-a făcut o inventariere calitativă, nu s-a făcut niciodată o evaluare a impactului deportărilor, s-a lăsat în voia unor istorici să cerceteze și atâta tot. S-au făcut anumite tentative, s-au făcut anumite comisii și s-a uitat, deci nu avem nicio concluzie în acest sens. Noi putem să folosim aceleași date care erau în anul 2000-2004, dacă nu greșesc, răspunsul Procuraturii Generale menționa cifra de aproape 100 de mii de persoane, 98 de mii, dar trebuie să recunoaștem faptul, chiar și recenta hotărâre a Curții Constituționale prin care cumva exclude anumite aspecte discriminatorii din lege ar trebui să determine Procuratura Generală să reevalueze numărul deportaților. Dar aici vorbim despre reabilitarea formală, faptul că ți-a dat acel certificat de reabilitare, deci, bine, care e efectul lui? Unul poate moral, care să ateste într-adevăr statutul, dar noi vorbim de acele blocuri de drepturi care nu sunt realizate, dar care ar fi trebuit să fie realizate o dată ce există certificat de reabilitare.”
Ce s-a realizat pe partea de lustrație?
Alexandru Postica: „Nimic. Lustrația, dacă vă referiți la persoanele care au participat la persecutarea victimelor represiunilor politice, ei au beneficiat de protecție și beneficiază în continuare. Cu părere de rău, legislația care este la acest moment, cu privire la secretul de stat, cu privire la foștii angajați ai organului securității le asigură o pensionare liniștită, fără anumite consecințe. Cu părere de rău, au fost mai mulți deportați de vază, persoane notorii pe care-i cunoaște toată lumea, personalități marcante care au fost supuse represiunilor politice, care au încercat pornirea anumitor dosare penale, chiar eu am participat la un asemenea dosar, cu părere de rău, finalitatea a fost zero. Noi am prezentat acele probe care demonstrau că grupurile de persoane au participat conștient la incriminarea acestor persoane ca urmare a incriminării abuzive, a inventării anumitor fapte, vorbim despre niște dosare care au fost pornite chiar în anul ‘69 și ‘81, deci erau persoane în viață, chiar și acum, bine, sunt la vârsta de pensionare, dar ei sunt în viață, la acel moment erau tineri angajați ai structurilor de forță, care abuziv au pornit anumite dosare. Potrivit Codului Penal, era posibilă cel puțin pornirea dosarului penal, cercetarea ș.a.m.d. La momentul actul nu putem vorbi de niciun caz în care Republica Moldova a încercat să cerceteze și să condamne agresorii. Lustrația reprezintă doar, iarăși, o recunoaștere și o constatare, nimic mai mult. Vorbim despre al cincilea bloc pe care l-am menționat anterior – dreptul de a fi informat, deci dreptul la recunoașterea faptului că tu ai fost victimă în fața societății, pentru că în momentul în care tu ai fost condamnat public, tu ai fost pus pe prim-plan ca dușman al poporului, ți-au confiscat toată averea și toată țara știe că cutărescu este cel mai mare dușman al Uniunii Sovietice, este și firesc ca societatea, la general, să înțeleagă că tu ești nevinovat, nu doar ție să-ți elibereze acel certificat.
Așa și cu lustrația, deci, lustrația, iarăși prevede, tu dacă conștient ai fost implicat în acțiuni abuzive, ai limitat și ai violat drepturile omului beneficiind de salarii, de indemnizații, de statut și acum tu încă beneficiezi de pensie, deci, statul are obligația cel puțin să menționeze că tu ai participat la violarea flagrantă a drepturilor omului, nomenclaturiștii din anii ‘89 au devenit businessmenii și politicienii anilor 2000. Evident, ei și-au asigurat cumva un trai decent și, cel mai important, imaginea. Ei, atâta timp cât vor rămâne în funcție, evident orișicare inițiativă va fi blocată. Problema deportărilor este minimalizată, deci, societatea nu vede în asta o problemă, în general. Dacă nu vede o problemă în general, ea nu vede nici necesitatea lustrației. Atâta timp cât vom fi la același statut, nu o să fie nicio lege a lustrației. În momentul în care problema deportărilor și violărilor grave a drepturilor omului în perioada Uniunii Sovietice va crește în agenda publică, în conștiința oamenilor, oamenii vor da următoarea întrebare: Ce este mai departe? Ce facem mai departe? Ce facem cu cei care i-au agresat?”
