Născută la 24 august 1967. Este jurnalistă, directoare a Ziarului de Gardă, singurul săptămânal de investigații din R. Moldova. Practică jurnalismul de 30 de ani și, în paralel, ține cursuri de jurnalism și este membră a unor organizații naționale și internaționale din domeniul mass-media.
Luni
Sunt de trei săptămâni acasă, dar n-am avut nicio zi liberă, nici măcar în week-end. O redacție de investigații e greu de menținut în orice condiții, dar de la distanță - e chiar o nebunie. De ceva timp avem și un departament de știri, care pune știri la minut. La știri e nevoie de viteză și de maximă cooperare cu partenerii de redacție, e nevoie să te înțelegi dintr-o privire. Cum să te înțelegi dintr-o privire, dacă între fiecare dintre noi sunt blocuri, cartiere, pereți opaci și distanțe asociale?
Sunt trei săptămâni de șoc, dar colegii se descurcă bine...
Și eu cred că tinerii mei colegi sunt viitorul jurnalismului, viitorul unei Moldove bine informate. Ei au trecut prin 7 aprilie 2009, prin alegeri trucate, prin căderi de guverne și partide și au rămas în picioare. Ei vor depăși și pandemia și vor rămâne pe frontul jurnalismului. Ei știu foarte bine ce au de făcut, fie la redacție, fie în izolare.
Azi, în familie, ar urma să terminăm cu carantinele. Întâi a stat fiica noastră în carantină 2 săptămâni, pentru că a revenit din SUA. Nu ne-am îmbrățișat două săptămâni, ea a zis că regulile trebuie respectate și noi o ascultam. Noi ne temeam pentru sănătatea ei și ea pentru a noastră. Când au expirat cele 2 săptămâni bucuria expirării carantinei a fost spulberată de o veste neplăcută. Soțul, care a lucrat în acest răstimp, a fost informat că unul dintre colegi a fost infectat cu noul coronavirus. Așa a intrat deja și el în carantină. În 30 de ani de căsnicie n-am stat niciodată în camere alăturate să vorbim la telefon. Am trecut și peste asta. Totul e bine. Totul va fi bine.
Marți
E 7 aprilie și sunt 11 ani de când justiția nu a făcut nimic pentru sutele de tineri maltratați de polițiști, procurori și nenorociți de judecători. Impunitatea torționarilor a avut un efect foarte trist asupra societății: tinerii de atunci au devenit diasporă.
I-am pierdut pe ei și am rămas cu torționarii...
Cu atât mai plină de simbolism această zi, să-ți amintești de proteste când nimeni nu mai poate ieși la proteste. Doar flashmob-uri pe rețelele sociale.
Azi am avut o discuție comună on-line cu lideri de media din vreo 10 state, am făcut schimburi de opinii despre cum ne descurcăm în condiții de pandemie. Aflu că guvernele Bulgariei, Albaniei, Serbiei se comportă la fel de neadecvat cu jurnaliștii și presa independentă ca cel al Moldovei. Când a vorbit colegul din Macedonia de Nord am simțit cu toată firea ce este invidia. Dar cum să te simți altfel, când afli că Guvernul Macedoniei a confirmat public că printre sectoarele care se confruntă cu riscuri economice serioase din cauza pandemiei, pe lângă cel turistic și Horeca, este sectorul jurnalismului. Astfel, jurnaliștilor care își pierd locul de muncă sau cărora le sunt diminuate salariile li se oferă suport financiar lunar de câteva sute de euro, dar și returnarea unei părți de taxe și alte acțiuni de sprijin.
În Moldova autoritățile privesc presa independentă ca pe un dușman. Chiar dacă jurnaliștii sunt în prima linie și lucrează neîntrerupt, chiar dacă sute de mii de oameni au ales să se informeze anume de la aceste redacții și în ele anume au încredere, în ele găsesc pluralism, guvernul se pare că nu aprobă alegerea cetățenilor.
Miercuri
În aceste săptămâni am avut o mare problemă cu edițiile tipărite ale Ziarului de Gardă. Poșta Moldovei ba anunța că va distribui ziarele, ba anunța că sistează distribuția pe un termen nelimitat. Toate aceste fluctuații decizionale au un impact foarte neplăcut asupra redacției și a relației noastre cu cititorii. În perioada în care ziarul nu a apărut am livrat PDF-uri prin e-mail, pe care tinerii îl primeau și îl arătau părinților sau bunicilor. Azi lucrăm la viteză, să completăm ediția și să o trimitem la tipar, căci poșta a confirmat că le va duce cititorilor.
Planul de teme pentru numărul curent e dat peste cap. Sunt prea multe texte bune și importante care trebuie să încapă, dar nu mai sunt pagini disponibile. Știri, investigații, dar și reportaje din teren. Da, reporterii merg în teren, ca să comunice cu oamenii pe prima linie. Abia de am găsit câteva măști. Într-o farmacie am găsit ultimele perechi de mănuși. Nu le luase nimeni că erau de cea mai mică mărime. Le-am luat noi, iar Ecaterina când le-a îmbrăcat înainte de filmări a zis că „simte că mâinile ei vor face infarct”, dar a filmat bine la Orhei.
Principalul e să nu ne strângă cenzura, mănuși vom găsi...
Citesc zi de zi jurnale și articole scrise de colegi jurnaliști din Italia, Țările de Jos, Franța, Suedia, Africa de Sud sau Filipine. Este atâta informație care poate ajuta societățile, sunt atâtea lecții de învățat de la alții, sunt atâtea greșeli de evitat după ce alții au călcat pe greblă. Trebuie doar să vrei. Seara pe cer apare o lună mare, roșiatică. E lună plină. Da, azi Moldova face o lună de când e plină de o stare nouă, e plină de fenomenul Covid-19. Aștept luna nouă.
Joi
Discut cu maică-mea la telefon. În fiecare zi îi amintesc că nu are voie să iasă, deși ea îmi zice că a citit de 10 ori Biblia și iar o recitește și știe că viața are și final și e gata să îl primească. Îi spun iar că avem nevoie de ea, de curajul, puterea, amintirile ei care ne ajută să învățăm să rezistăm și noi. Această generație a copilărit în război, a trecut prin foamete, prin deportări, păduchi, tuberculoză, râie, represiuni.
Ei știu foarte multe despre supraviețuire, dar și despre mulțumirea de a fi...
O întreb de ce mai are nevoie. Îmi enumeră iar cu satisfacție tot ce i-a adus fiul meu, „el îmi aduce bun, cum își ia lui”. Azi nu mai are nevoie de nimic, azi vrea doar să vină în cutia poștală Ziarul de Gardă și să îl împartă în doze zilnice de citit, câte 3-4 pagini pe zi, rând cu rând, să-i ajungă până joia viitoare.
Deși am lucrat toată săptămâna, am mereu liste cu lucruri pe care nu le-am reușit. În fiecare dimineață iau agenda curentă a zilei și agenda restantă și mă reinstalez în minibiroul amenajat de la balcon. Da, am datorii la scris, la organizat, la căutat bani, la administrat cheltuieli, la rapoarte de activitate, la comunicare. Redacțiile acum sunt suprasolicitate și e execrabil de greu. Dar nu ne putem plânge, când știm că undeva sunt oameni pe prima linie care au în față o sarcină mult mai grea: cum să tratezi pacienți infecțioși purtând echipamente sumare și să nu te infectezi, ca să nu-ți infectezi familia și pe viitorii pacienți. O ecuație grea pentru ei, din care pierdem toți.
Vineri
Diminețile acestea de aprilie sunt excepționale. Seninul din cer, curajul frunzelor noi-nouțe, trilul nesăbuit de păsări te predispun la așteptări de bine. Făceam cafeaua în liniște și parcurgeam cu ochii agenda de lucru a zilei, când din geamurile vecinilor a răbufnit cu toată puterea un cântec: „De ziua ta, ziua ta, ziua taaaa!”. Probabil unul dintre picii vecinilor are o zi de naștere. Probabil, într-o zi obișnuită, părinții erau să plece grăbiți la muncă, lăsând sărbătorile micuților pentru altă dată. Acum, însă, părinții au timp pentru micile sărbători chiar din zori.
Dacă nu ar fi cazurile triste cauzate de pandemie, aș enumera mulțimea de avantaje și oportunități...
Oamenii au în sfârșit timp să comunice, să petreacă timp împreună, să asculte copiii și să urască gadgeturile. Oamenii au timp să înțeleagă ce este cu adevărat izolarea, de cine le este dor, cu cine n-ar vrea să stea, fără cine nu pot rezista, ce valoare au sentimentele și stările, ce probleme nu pot repara banii sau cum poți să te bucuri de puțin. E un test din care trebuie să învățăm. Dacă îl picăm, izolările nedorite pot reveni.
Spre seară din camera Ilincăi se aude o larmă mare. Zeci de de voci exaltate, sărituri, dansuri, exclamații, cântece. Trag cu ochiul. Pe ecranul ei se perindă zeci de fețe vesele. Azi la Harvard e ”Housing day”, când studenții află unde urmează să locuiască în anii următori. E un ritual întreg, o festivitate așteptată an de an, dar e pentru prima dată când această procedură a avut loc virtual. Totuși, ei arată normali, adică tineri, veseli și optimiști. Privind la ei, înțelegi că această generație va face ceva ca viitorul să arate bine, pentru că ei și-l doresc bun. Chiar dacă soarele deja apune și vine noaptea, ei deja au planuri mari pentru mâine și de aceea mâine vreau să fiu parte a acestei lumi.