Născută la 17 septembrie 1985, în Orhei. Antreprenoare, voluntară, ONG-istă, scriitoare de proiecte. A făcut Finanțe, la ASEM. A fost manager de proiecte la Agenția de Dezvoltare Regională Centru și în cadrul unui program al concernului german Strabag. A vizitat peste 20 de țări. Vorbește fluent româna, engleza, franceza și rusa.
Luni, 11 aprilie, a 47-a zi de război
De trei săptămîni, mă trezesc dimineața fix la 5.30. Cît de tîrziu nu m-aș pune la somn. Liniște totală. Ascult atent liniștea, nu se aud bombardamentele, auzite de atîtea ori? NU! E calm, cîntă privighetoarea din adîncul grădinii.
Deschid facebook-ul, să văd ce se face în lume. Îmi apare amintirea, că exact 2 ani în urmă ca azi, distribuiam miere naturală, ca donație, la 2 spitale din Chișinău. Echipată în costume specială, cu ochelari și măști. Privesc în urmă. Cu regret, vremurile erau mai ușoare, chiar dacă era pandemie. Era omenie, era smerenie, era pace.
Cafeaua de dimineață merge la regim automat, fără ea sunt somnoroasă toată ziua.
Ajung la serviciu. Afacerea cu magazinul de miere e delăsată de 47 zile. Nu am timp să mă ocup de ea, deoarece tot timpul îl dedic refugiaților.
Săptămîna asta nu am nimic din alimente perisabile. Am produse de igienă și ceva alimente neperisabile, oferite de Corpul Păcii (paste, orez, făină, legume). Mă uit îngrijorată la tata, care mă ajută zi de zi. Tata îmi spune să mă liniștesc, că vom oferi ce avem.
Mulți mă condamnă că nu ajut moldoveni, ci doar refugiați...
Fac o postare pe facebook, cer ajutor de la cei care pot. Mulți mă condamnă că nu ajut moldoveni, ci doar refugiați. Ei idee nu au cîți moldoveni ajut eu, zi de zi. Dar nu vreau să public tot. Dumnezeu vede, și ei știu. Și eu știu.
Mă sună Cristina de la Gura Galbenei. Vreau să îmi procure produse alimentare de la Metro de 10 mii lei. Deja e bine. De acești bani, voi alege salamuri parizer și unt.
Nu încep a face pachetele, căci încă nu am cele necesare. Sună telefonul în continuu. Săptămîna asta cred ca vor veni după ajutor minim 110 familii. Sunt mulți noi, care abia au venit, sunt dezorientați. Mă sună Tatiana din Herson. A fost la Primăria Orhei după ajutor, dar i-au dat numărul meu. Paradoxal, nu?
Toată ziua sunete, mesaje.
Ajung seara acasă, să pregatesc cina. Am 3 băieți. Mă strădui să nu mă gîndesc la refugiați, chiar dacă mă doare inima pentru ei.
E seară. Băiesc băieții și mă culc. Doamne Dumnezeule, vreau să fie Pace. Te implor, Doamne.
Marți, 12 aprilie, a 48-a zi de război
5.30. Privighetoarea. Cafeaua. Vine dădaca, îmi pup copiii și fug la lucru. Am trimis un coleg la Chișinău la Metro, să procure cu Cristina produsele promise de 10 mii lei. A fost 11500, fata a achitat, mulțumesc mult ei pentru bunătate.
Marți, eu nu am cele necesare. Mă sună refugiații, îmi scriu, toți mă întreabă cînd va fi distribuirea de produse. Eu nu știu ce să le zic.
Brusc mă sună Ludmila, de la Asociația Motivație. Îmi oferă produse pentru 30 familii. Mă ajută deja a treia oară. Uraaaa. 30 de familii, deja e bine.
Peste jumătate de oră, mă sună directorul Liceului Da Vinci, dna Efrosinia. Îmi zice că se pornesc spre mine. Îmi saltă inima de fericire. Încă cîteva familii vor primi cele necesare. Mi s-a ridicat dispoziția. Știri nu citesc, pe canalele de telegram ucrainești nu intru, că mă afectează emoțional ceea ce văd. Sandu, feciorul mai mare, are fotbalul. Fug la antrenament cu el, dar iau cu mine 2 borcane de miere pentru Liza din Nicolaev, i-a răcit copilul și are nevoie. La școala de sport, mă întîlnesc cu mama lui Artiom, copil din Ucraina, integrat în grupa de fotbal al lui Sandu. Îmi zice că mă urmărește pe facebook, îmi mulțumește cu lacrimi în ochi pentru tot ce fac. O întreb de ce are nevoie, zice că vrea doar un borcan de miere, în rest se descurcă.
Mă sună Tatiana, mama stă la pat de mulți ani. Mă roagă să îi dau scutece pentru maturi. Îi duc 2 cutii. Mă sună Cristina, are nevoie de 2 saltele. I le duc. Le primește cu lacrimi în ochi. Are 3 copii și le este greu. Mă sună o femeie din Seliște. Cere scutece și mîncare pentru bebeluș. Îi dau tot. La 15, a ajuns echipa de la Liceul Da Vinci, descărcăm tot. Mă bucur mult de rechizite, am atîția copilași care le așteaptă.
Mai răspund la vreo 2 telefoane. Doamne, de ce ziua nu are 48 de ore? Poate atunci mi-or ajunge.
Vin acasă, pregătesc cina, mă joc cu bebe, fac lecțiile cu Sandu. Iar seara... Doamne Dumnezeule, vreau să fie pace. Te implor, Doamne!
Miercuri, 13 aprilie, a 49-a zi de război
5.30. Obosită de dimineață. Îmi privesc bebelușul cum doarme. Îl aud pe Sandu că se foiește în pat. Doamne, cît sunt de fericită că sunt acasă, lîngă copii și soț. Cafeaua. Dădaca, pupicii de la cel mic. Ajung la serviciu.
De dimineață m-au sunat 2 oameni, mi-au făcut o donație pe card. Mai am niște bănuți de săptămîna trecută. Facem cu tata planurile ce să procurăm. E greu, dar ne străduim să ne ajungă. Să le dăm la toți cîte un pic. Vom distribui mîine, adică joi.
Pun anunțul de distibuție pe toate grupurile orheiene. Încep a mă suna.
Coordonez cu poliția să mă ajute. Chem angajații la lucru. Încep a pregăti sacoșele cu produse de igienă pentru femei. Se primesc frumoase. Comand carne, brînză, unt la marketul de alături. E cel mai ieftin din oraș, mai ieftin ca Metro. Fiecare bănuț contează. Obligatoriu cer cec, factură și certificate de calitate. Pregătesc pachetele pentru bebeluși: terci, piure de fructe, suc, biscuiți, lapte. Pregătesc un morman de scutece, să le ajungă la toți care au nevoie. Punem cartofii, ceapa și morcovii din saci în sacoșe, pentru fiecare familie. Telefonul e roșu de sunete. Îl duc pe Sandu la sport, are meci amical. Mă duc la magazin. Acolo este mama. Mare noroc am de ea, că mă ajută. Tata, la brică, cu băieții, fac pachete. Paste, orez, făină, lapte, ouă, unt, biscuiți, legume, etc. 110 pachete. Nu punem carnea, salamul, untul brănza, le lăsăm pentru ultimul moment. Mă înțeleg cu busul pe mîine, să mă ajute.
Bani pentru refugiați nu mi-au rămas, sunt la zero...
Am mai procurat ce este necesar. Bani pentru refugiați nu mi-au rămas, sunt la zero. Mă sună reprezentantul la un centru, au nevoie de carne, unt, lapte, nu au nimic. Nu pot să îi ajut, pot doar să public și să sper că va ajuta cineva.
Am atîtea idei cum să fac Paștele mai frumos pentru refugiați, dar nu am surse. Sper să se schimbe ceva spre bine.
Mă sună o refugiată, începe a plînge. Îmi povestește cea mai mare taină a ei și mă imploră să o ajut. Caut medici. Rezolv. Mă sună plîngînd de fericire și mă mulțumește. Cad de oboseală. Ajung acasă. Pregătesc cina. Mă joc cu bebe, îmi cuprind copiii. Totuși suntem foarte fericiți că suntem împreună. Iar e seara. Băiesc băieții și mă culc. Doamne Dumnezeule, vreau să fie pace. Aprind candeluța și mă rog de pace la Dumnezeu.
Joi, 14 aprilie, a 50-a zi de război
5.30. Cîntă privighetoarea. Azi se va încălzi un pic. M-am săturat de frig. Bebe azi e matinal. La 6.45 caută îmbrățișări de la mama și tata. Chiuie de fericire că suntem toți împreună. Sandu vine la noi în pat. Cafeaua. Rutina. Fug la lucru. Azi e distribuirea de produse. Am atîtea de făcut. Iau pîinea de la magazin. 110 pîini. Pun cu tata în pachete pîinea, carnea, salamul, untul, brînza, iaurtul, ouăle.
Fac 3 seturi de produse pentru 3 copii fără mame. Moldoveni, dar care au mare nevoie. Cineva cere scutece, îi ofer. Fac o solicitare de produse la o organizație. Mi se spune că posibil să mă ajute după 20 aprilie. O refugiată trebuie să nască, mă înțeleg cu medicul să o consulte. Sandu e un pic răcit, îl duc acasă. Vine ora 12. Parcul plin de oameni. Vizual - mai mult de 100 familii. Se încep a se îmbulzi. Se tem că nu vor ajunge pachete. Multe fețe noi. Opresc distribuția, fiindcă nu am aer. Stau toți deasupra mea cît scriu liste!
Îi rog să facă un pas în urmă. Sunt care nu înțeleg, copiii mici plîng. Ofer pachete la mamele cu copii în primul rînd. Procesul e greu, anevoios. În 2 ore împart tot. Rămîn 2 familii fără pachet. Merg repede la fabrică și mai fac 2 colete mari la cele 2 familii, din ceea ce am. Cîte ceva mai cumpăr din banii personali. Huuuuu, i-am îndestulat pe toți. Sunt supraobosită. Mulțumesc mult donatorilor în sinea mea.
Eu cînd nu pot, mai pot puțin...
Fug la serviciu, să postez tot pe facebook, să raportez. Important e să nu uit pe nimeni. Apoi merg acasă, la bebeluș. Iar e seară - cina, copii, mulțumire sufletească. Soțul se uită umil la mine - Mai poți? Eu cînd nu pot, mai pot puțin. Cred că am adormit înaintea lui Ionel. A 50-a zi de război.
Vineri, 15 aprilie, a 51-a zi de război
5.30. E soare, e frumos. Beau cafeaua, stau un pic cu soțul și copii, mai rar asta în ultima vreme. Merg la magazin. Azi am de lucru - scriu o cerere de finanțare, pentru o primărie. Să cîștig un ban suplimentar. Începută mai demult, termin cererea. Vine Mihai și îi dau actele. Slavă Domnului că m-am ținut de cuvânt.
Amiaza, mă cheamă soțul la prînz, nu se oprește telefonul. Mă sună mulți, fiecare are nevoie de ceva: unul de haine, altul de mașină de spălat, 10 - de case, altul - de saltea, alții - scutece, rechizite. Mdaaaa, e veselă viața mea, îmi zic în gînd. Pentru ce mie asta? Oare chiar nu am cu ce mă ocupa altceva? Am auzit această întrebare de zeci de ori, în a 51-a zi de război mi-o pun și eu. Mă duc acasă mai devreme, vreau să fac ordine, să spăl hainele adunate. Îmi iau bebelușul în primire, nu mă satur să-l privesc. E așa frumos și cuminte. Mă mândresc cu copiii mei.
Vine seara, ies la plimbare, fac 4 km cu căruciorul. Bebelușul meu arată fericit la toți cățeii și pisicile de pe drum. Seara intră părinții mei la noi. Stăm un pic în scrînciob. Tata e obosit. Mi-e milă de el, l-am exploatat complet cu refugiații mei. Îl rog să se odihnească! Vine soțul de la serviciu. Stăm împreună, cinăm. Mîine e sîmbătă! Vom face ordine în casă, în curte. Vreau să fac un borș cu varză. Măcar o dată în săptămâna! Îmi pun scopul să găsesc cele necesare pentru donații pentru săptămâna Paștelui, și pe urmă - voia Domnului!
Oare cînd va fi pace?
Aprind candeluța și mă rog Domnului.