Cum era de așteptat, dispariția regizorului român a fost, imediat după anunțarea ei la București, evocată în numeroase cotidiane internaționale cunoscute și mai puțin cunoscute, o mare majoritate a lor folosind textul unor depeșe ale agențiilor de presă France Presse și Associated Press. În același timp, cum veți auzi de la corespondentul nostru, întreaga presă îl elogiază, citîndu-i cel mai adesea, spusele din propriile interviuri:
La Paris, Le Figaro, de exemplu, anunța că „Pintilie, cineastul român cenzurat sub comunism este mort” adăugînd că „exilat în Franța după ce fusese interzis de regimul lui Ceaușescu, realizatorul unei Veri de neuitat s-a stins la vîrsta de 84 de ani. Cineast angajat, el a încarnat cinematografia română timp de treizeci de ani înainte ca un «nou val» pe care l-a inspirat, să preia ștafeta de la el pe scena internațională”.
Le Figaro citează spusele criticul de cinema din Franța, Michel Ciment, potrivit căruia: „Importanța imensă a artei sale bine din alianța contrariilor: din ancorajul în realitatea cea mai materială [...] și din speculația filozofică, frisonul tragic și hohotul de rîs”.
Tot în Franța, în publicația Télérama se observă că „moarte sa, în plin Festival de la Cannes, readuce în fața ochilor formidabila amintire a acelui an 1992 cînd Lucian Pintilie a zguduit la Croissette cu al său Stejarul (Balanța în versiunea românească). Proiectată în ședință specială, această farsă extravagantă și neagră a avut pentru cineastul român născut în 1933 efectul unei renașteri. După 15 ani de exil politic la Paris, unde a devenit om de teatru, regizor de spectacole grandioase și flamboaiante, Lucian Pintilie, revenit în țara sa și-a regăsit menirea de a face cinema.”
Iar autorul cita din spusele lui Pintilie într-un interviu dat Téléramei: „Cinematograful mă face fericit, dar ocaziile de a turna un film sînt „accidente fericite”, destul de rare în viața mea. Aveam 35 de ani cînd România comunistă mi-a interzis să mai filmez. Mi-am petrecut viața făcînd slalom între cenzuri și interdicții de tot felul.”
Autorul evocării din Télérama îi citează în continuare spusele din același interviu: „Pentru mine este vorba întotdeauna să-mi fac personajele să treacă prin toate cercurile Infernului, prin toate experiențele cele mai tragice, mai isterice, cele mai baroce,
Astăzi, filmele lui sînt proiectate rar. Opera sa, atît de originală și utilă, cere să fie redescoperită...
pînă ce reușesc să iasă la lumină. În România, umorul a fost întotdeauna coloana noastră vertebrală: grație lui se poate relativiza, depolitiza, anula dimensiunea morală a actelor celor mai sinistre și, în final, totul să fie acceptat.” Iar criticul francez al Teleramei încheie: „Astăzi, filmele lui sînt proiectate rar. Opera sa, atît de originală și utilă, cere să fie redescoperită.”
La capătul celălalt al lumii, în Statele Unite, Washington Post evoca joi figura regizorului român amintind și insistînd pe prestațiile sale pe scenele americane. „În anii 1980, a pus în scenă piese la Guthrie Theater în Minneapolis și Arena Stage la Washignton. Criticul de teatru al cotidianului Washington Post, David Richards, a descris producția ultimă a dlui Pintilie, cu Rața sălbatică, din 1986, drept „măiestria teatrală în sublimul ei cel mai deplin”. [...] Manualele ne-au spus întotdeauna că Ibsen este unul din uriașii epocii moderne. Pintilie ne demonstrează acum din ce motiv.”
Ziaristul american evocă si el un interviu în care Lucian Pintilie se descrisese drept, întîi și mai ales un realizator de film, condamnînd încercările țării sale de a-i cenzura producțiile. El declara pentru Washington Post, în 1986: „Este adevărat, pe de-o parte, că munca mea nu corespunde artei oficiale [...] Viziunea mea despre lume este mai crudă, mai sarcastică, mai satirică. Dar, în același timp, dedesubt există o mare cantitate de tandrețe... Însă mentalitatea birocratică este ridicolă. Sînt idioți. Trăiesc un coșmar și văd monștri acolo unde nu există nici unul. Într-o zi voi cîșriga însă pariul. Am o convingere mistică că voi face din nou filme în țara mea”.
