Viorica Dăncilă se jură că nu fură. Vrea să depună plângere penală pe numele președinte Iohannis care a spus că PSD e un partid de corupți. Viorica Dăncilă se scuză: nu ia nimic fără aibă o lege sau vreo Ordonanță la îndemână, multe postdatate. Așa au putut să fure legal timp, energie și, mai ales perspective și viitor. Au ei niște prezent plat și searbăd, să dea la schimb.
Docilitatea ei a intrat în legendă. Dar mielul a turbat, dovedind că docilitatea prost adecvată sau bine manipulată se poate transforma în pasivitate ostilă. E suficient să transformi totul în cauzalitate oarbă, în lege istorică, în inevitabilitate. Să pretinzi că nu ai controlul pentru că incompetența, greșeala, reaua-credință sunt mecanisme naturale, implacabile. Intrată în evul aprins al cursei pentru locul trei spre patru în preferințele electorale, Viorica Dăncilă a decis să se afirme adecvat, ca o doamnă de fier forjat ce e, și să-l atace pe cel plasat, pare-se, cel mai bine, dacă nu în preferințele electorale, atunci în sondajele contrafăcute de propriul staff de campanie angajat prin presă. Adică pe actualul președinte. Acesta, și el un tip docil și apatic cândva, a ieșit din muțenie ca oratorul din Scaunele, băgând multă lume politică în confuzie cu nemulțumirea lui neașteptată și umplându-și de speranțe electoratul. Semn că a învățat cu mare întârziere să spună nu la caricaturile politice cu care a umplut PSD toate zidurile. Unii îi reproșează că nu a spus nu încă de la început, de când doamna Dăncilă îi scutura de scame pe boșii din partid și zadarnic se zbătea să se vertebreze prin băltoacele politicii europene. Iohannis a anunțat acum că nu mai acceptă remanieri ale guvernului Dăncilă, după ce prima doamnă de partid și de stat a spus că vrea să-i substituie pe docilii și maleabilii lui Tăriceanu, ieșit din alianța guvernamentală, cu propriile cârpe.
Tăriceanu se gândise că, probabil, cea mai bună ieșire de pe catwalk-ul politic ar fi o escaladă pe Palatul Cotroceni, care i-ar pune în evidență turul smuls de câinii turbați ai justiției și pe noii săi specialiști în retușul fotografiilor de campanie. În plus, după ce i-au trecut prin freză câteva din gloanțele de argint ale procurorilor anticorupție în dosare de care cu dificultăți și chichițe avocățești abia-abia a reușit să scape, ar vrea să mai facă anul acesta niște campanie electorală gratuită pentru partidul său miniatural, folosindu-se de expunerea mediatică și bugetară a cursei prezidențiale. Ar fi fost un fel joc de glezne util înainte de alegerile de anul viitor. L-a practicat și în 2014 când a ieșit din cursă al treilea din 14 candidaturi. Pe atunci a câștigat 5,3%. Acum,după ce PSD i-a respins candidatura de 4% în favoarea celei de 9% a Vioricăi Dăncilă, lui Tăriceanu i-a revenit sângele în caracter: pretinde că este indignat de guvern și spune că a descoperit găuri negre bugetare de miliarde de lei. Noroc că n-a coabitat mai mult, ca să fie supt de steaua roșie care a făcut implozie în miezul PSD-ului. Acum, vrea să-și transforme complicitatea la frauda fiscală în onorabilitate și pretinde că nu a vrut să fie coautorul dezastrului bugetar. Cândva se mândrea cu pozele făcute în conclavuri politice la nivel înalt unde el și alți câțiva pușcăriabili (nucleul dur al PSD) decideau cât și cum va arăta bugetul. Ca să știm cui trebuie să mulțumim pentru creșterea alocației la deținuți. În pofida nemulțumirii lui Tăriceanu, Viorica Dăncilă și guvernul ei au pus ceva frișcă pe deșeurile economice cu care au minat câmpul muncii, ca să mai taie din gustul rânced al scumpirilor: de la 1 septembrie, pensiile au crescut cu 15 la sută pentru că PSD vrea să-i cloneze pe beneficiari - publicul lor țintă. Așadar, partidul cel mai lacom, întreținut cu zeci de milioane de euro de la buget și stând atârnat în copacul democrației ca un leneș cu trei degete gata să ne cadă în cap la orice viraj economic, așadar acest partid de doi lei distrofici își folosește imaginația să ne facă tot mai săraci pe timpul și eforturile noastre. Nu e de mirare: cândva, unul dintre miniștrii partidului afirma că bugetul este o armă politică.
Tăriceanu spune acum că, deși a cerut să se vadă cu Viorica Dăncilă pentru a discuta rectificarea bugetară, a fost evitat cu dizgrație. De fapt, Tăriceanu ar fi vrut pe la mijlocul lui august să discute despre candidatura sa la prezidențială pe care o considera ingredientul esențial al relației de cuplu cu Viorica Dăncilă însă, cum prim-ministra spunea că ea se supune voinței partidului până la capăt, pentru că partidul este cap de familie, Tăriceanu a înțeles că trebuie să doarmă singur și în campania aceasta. Acum, după ce a părăsit cuplul guvernamental, a inventat îngrijorarea bugetară care-l strică la stomac și-l face să verse găleți de vorbe. Vrea să fie irelevant de unul singur. Simte apropiindu-se răcoarea pavajului post-electoral: după umilința de la europarlamentare când cu 4% nu se califica nici să stea la volanul Porsche-ului partenerei sale politice, previzibilul eșec prezidențial îl face să reia scuza că partidul său a fost cam bolnav când era mic. „Guvernarea a lăsat unele urme asupra noastră. Am avut cu 2 luni înainte de europarlamentare 13%, apoi 10-12%. (...) Ce a urmat a fost unul sub orice aşteptări şi acest lucru a declanşat un proces de reflexie,” spune el deși nu e clar dacă știe diferența dintre reflexie și reflecție, cine va reflecta și la ce. Dar se pare că unora pur și simplu nu le face bine să reflecteze: deși te-ai fi așteptat să-l prindă viitoarea revoluție industrială ca pe gânditorul de la Hamangia, stând și cugetând după atâtea eschive parate cu bărbia sau plexul solar (ultima fiind pierderea șefiei Senatului), Tăriceanu a renunțat cu mare greutate și ridicol la visul său de a escalada etajele superioare ale sanatoriului de boli morale în care s-a transformat politica românească. De aici și moralitatea înaltă de care dă dovadă turnându-și foștii tovarăși de drum care l-au lăsat la răscruce ca pe un autostopist dubios. Un al doilea motiv (zice el), pe lângă abandonarea unui partener plin de pretenții, este că a tot insistat să ia bugetul la bani mărunți. El voia ceva grandios, de pildă să spargă sticle de șampanie în capul electoratului, dar PSD l-a temperat spunându-i că ei se gândesc la 10 măsuri mai modeste. Tăriceanu s-a consolat. Probabil că și Napoleon pe Sfânta Elena se va fi simțit la fel: despot pe o stâncă mică, dar mortală. Astăzi vrea să golească de electorat bazinul pesedist. Nu i-ar strica o saramură drept consolare. Șeful ALDE o acuză pe Viorica Dăncilă că e prea meschină pentru o inflație atât de sănătoasă și îi spune că ar trebui să crească pariul dacă vrea să câștige potul electoral cel gras. S-a vădit apoi că între ei e deosebire de caracter și temperament. Tăriceanu oftează: nepotrivirea de caracter e pacostea vieții lui. El însuși nu prea se potrivește la caracter cu sine însuși mai ales în cazurile în care e acuzat de sperjur. Acum curenții istoriei îl trag în adânc. Cumva, ca și fostul lui prieten de pahar de șampanie Liviu Dragnea, își turează inutil motoarele pe o linie moartă, fiind substituit la rampă de alți actori politici de comedie și de alte candidaturi surpriză. Tăriceanu a trebuit în cele din urmă să cedeze candidatura pentru Cotroceni în favoarea altui june prim, actorul Mircea Diaconu, remarcat prin rolurile sale de băiat bun și naiv, dar bine orientat în jungla politică pe care o străbate. După Buletin de București, vrea Buletin de Cotroceni. A avut mai mulți spectatori la filmele acelea comuniste decât speranțe de vot pentru prezidențiale.
Locurile de la start ar trebui să difere fundamental de cele de la finiș, chiar dacă unii cred că sunt curse câștigate din start: de aceea îl face de rușine broasca țestoasă pe Achile. Este poate motivul pentru care Klaus Iohannis a decis că trebuie să coboare de pe soclu, să miroasă praful de pușcă la firul ierbii. El a explicat respingerea remanierii guvernamentale spunând că e, în continuare, convins „că un guvern PSD nu este potrivit pentru România și nu poate să rămână în funcțiune.” Îi face de trei parale și pe cei din ALDE (aceștia se consideră adevăratul partid liberal român; ca și PNL) spunând că sunt ridicoli încercând să se țină deoparte de guvernul PSD. „După ce ai stat la aceeași masă cu PSD și ai luat măsuri împotriva românilor și a României, după ce ai girat masacrarea legilor justiției și adoptarea de măsuri economice greșite, nu mai păcălești pe nimeni că nu ești vinovat.” Contradictoriu pentru cel care a validat atâtea numiri ministeriale suspecte de-a lungul anilor de mandat? Da, dar convingător. Pentru cei cu memorie scurtă, președintele pare să se fi scuturat de timiditate, să fie învățat în fine să riposteze, ceea ce-l face valabil și valid pentru un nou tur.
Nu e mai puțin adevărat că PSD este un atavism de care România nu mai scapă. Conducând cu mici pauze de aperitive și momente vesele, vreme de peste douăzeci de ani, România postrevoluționară, PSD nu a ratat nicio ocazie să dea dovadă că poartă în sânge greaua moștenire comunistă ca pe-o boală ereditară. O boală care-i face nu să înghită, ci să scoată zilnic broaște râioase pe gură. După atâtea contacte neprotejate cu toate partidele politice (unele moarte și îngropate, altele inventate pentru a nu se mai vorbi atât de monolitul politic la putere), puțini au scăpat necontaminați de această boală, ale cărei simtome sunt cleptomania, cinismul și nerușinarea. De ce nu a simțit președintele Iohannis acest damf fetid încă din 2009, când făcea ture prin Capitală să devină premierul lui Victor Ponta (care, în 2014, a refuzat numirea ca vicepremier a lui Iohannis ajuns, între timp, vicepreședintele PNL, ceea ce a produs retragerea PNL din alianța guvernamentală) e un mister. Vindecarea sa de provincialismul politic le datorează totul lui Victor Ponta și lui Crin Antonescu. Ba chiar și lui Popescu Tăriceanu. Astăzi președintele a uitat. La fel și susținătorii săi care sunt gata să te linșeze dacă ai memoria și limba ceva mai lungi. Dar un efect secundar al emanațiilor de putere este că ele creează deviații comportamentale ca un gaz anabolizant. Sunt mulți beți de putere plutind pe cerul junglei politice. Iohannis nu a făcut decât să se adapteze la mediu. Chiar și azi se simte confortabil susținut și susținând camarila lui Traian Băsescu (cel care i-a refuzat cu ironii acide numirea ca prim-ministru în 2009), asimilată în simbioză perfectă, ca o ciupercă a atletului, de partidul lui Ludovic Orban. Chiar suntem îndemnați mereu să vedem paiele din ochii PSD, nu se poate să nu ne împiedicăm de bârnele din biografiile celorlalți. În cazul multora, politica a dăunat sănătății morale. Poate că înainte să sară înainte la beregata dușmanilor de clasă, președintele ar fi trebuit să facă un pas înapoi. Altfel pare că e gata să folosească și el amnezia ca armă politică, după cum alții folosesc bugetul.
Turbați după iubirea publică, flămânzi de aplauze și susținere, în sevraj înainte de noi runde electorale, politicii sunt gata să-și strângă votanții cu mult drag în brațe. Până le scot aerul în piept, să țipe de durere, să pară că-i aclamă.
