Despre Andrei Saharov mulți își amintesc ca despre unul dintre cei mai importanți militanți pentru drepturile omului din secolul al XX-lea, distins cu Premiul Nobel pentru Pace pentru confruntarea sa deschisă cu cele mai tenebroase impulsuri totalitare ale Uniunii Sovietice. Tot el a fost însă și cel supranumit „tatăl bombei sovietice cu hidrogen”, care a contribuit la accelerarea cursei înarmărilor și a adus omenirea în pragul autoanihilării.
Vă invităm să urmăriți o relatare în imagini, realizată în baza Arhivei Saharov și alte surse, despre modul în care acest ilustru fizician sovietic a devenit în cele din urmă - simbol al disidenței în URSS.
Saharov s-a născut la Moscova, pe 21 mai 1921, într-o familie de intelectuali.
Născut la scurt timp după revoluția bolșevică, Saharov, la fel ca mulți reprezentanți ai generației sale, a fost puternic influențat în tinerețe de idei comuniste, precum egalitatea socială și justiția.
Familia a jucat un rol important în modelarea personalității sale.
Tatăl lui Saharov, Dmitri, era profesor și o persoană mult respectată, fiind autorul mai multor manuale de fizică, care se bucurau de popularitate.
O persoană principială și cultă, cu vederi umaniste, a avut un impact uriaș asupra dezvoltării intelectuale a fiului său.
Dar copilul a fost influențat mult și de mama sa, Ekaterina, care era credincioasă și mergea la biserică, și de bunica sa de pe linie paternă, Maria Petrovna.
Saharov a scris că a moștenit de la ei, pe lângă „nuanța mongolă a ochilor”, și trăsături de caracter precum încăpățânarea, dar și sfiala, și timiditatea în relațiile cu oamenii.
Saharov nu a mers la școală câțiva ani, tatăl său preferând să-l instruiască acasă, lucru extrem de neobișnuit pentru acea vreme. Această experiență pare să fi avut o contribuție deosebită în formarea sa. Astfel, când a ajuns la școală, în 1933, pe când avea deja 12 ani, tânărul Saharov a fost imediat remarcat pentru potențialul său de excepție. Cinci ani mai târziu, a fost admis la catedra de fizică a Universității de Stat din Moscova (MSU).
Anii de facultate au coincis cu o perioadă istorică extrem de dură. În 1941, după invazia Germaniei naziste în URSS, Saharov nu a fost trimis pe front, fiind declarat inapt pentru serviciul militar. În schimb, a văzut cu ochii proprii toate ororile războiului. La fel ca alți studenți, Saharov era chemat să ajute în timpul raidurilor aeriene la stingerea incendiilor, încărcarea și descărcarea muniției.
Saharov și colegii săi au trebuit să-și încheie studiile în Turkmenistan, universitatea fiind evacuată la Așhabad (astăzi Așgabat). Saharov a absolvit cu onoruri universitatea, în 1942.
Saharov nu și-a continuat studiile, încercând să-și ajute țara în vremuri dificile. A fost trimis să lucreze la o fabrică militară din Ulianovsk.
În ciuda muncii de rutină la uzină, după cum a recunoscut ulterior chiar el, Saharov a reușit să facă și „o serie de invenții în domeniul managementului producției”.
Când a avut mai mult timp liber, a scris articole academice în domeniul fizicii teoretice. Deși nu au fost publicate nicăieri, Saharov a spus că însuși procesul de scriere a acestora i-a dat „acea încredere de care are nevoie orice cercetător”.
În Ulianovsk, Saharov a întâlnit-o pe prima sa soție, Klavdia Vihireva, care lucra asistentă de laborator la aceeași fabrică.
S-au căsătorit în 1943 și au avut trei copii. Cuplul a trăit împreună mai mult de un sfert de secol. Claudia a murit de cancer în 1969.
După încheierea războiului, Saharov s-a întors la Moscova și și-a continuat studiile la Institutul de Fizică P.N. Lebedev. Consilierul său științific a fost Igor Tamm.
Cunoscut om de știință, distins ulterior cu Premiul Nobel pentru Fizică, Tamm a avut o influență deosebită asupra lui Saharov, care nu putea să nu-și arate toată admirația pentru coordonatorul său, persoană ce demonstra un înalt nivel de profesionalism și standarde morale în lucrul de cercetare.
Simpatia pare să fi fost reciprocă: Tamm a remarcat odată că tânărul savant „a dedicat fizicii toate eforturile sale intelectuale”.
Deși părea entuziasmat de rigoarea disciplinei pe care a ales-o, Saharov a mărturisit ulterior că se simțea oarecum neliniștit în legătură cu munca pe care o făcea. S-a întâmplat când a aflat vestea că prima bombă atomică a fost aruncată pe Hiroshima în august 1945.
„Mi s-au înmuiat picioarele. Am realizat deodată că soarta mea și soarta multora, poate chiar a tuturor, s-au schimbat subit. Ceva nou și teribil a intrat în viața noastră, venind din partea celei mai mari științe - în fața căreia mă închinam în interiorul meu”, scria Saharov în memoriile sale.
„GRANDOAREA SARCINII”
În ciuda îngrijorărilor cu privire la direcția cercetărilor pe care le alesese, a fost nevoie de numai doi ani ca să-și încheie teza de doctorat în fizica particulelor elementare în 1947. Un an mai târziu, a acceptat să se alăture mentorului său, atunci când Tamm a fost numit șef al unei echipe de cercetare, scopul căreia era crearea primei arme termonucleare sovietice.
La început, Saharov s-a angajat cu toată dedicația în sa: „Am început aceste cercetări cu ferma convingere că sunt absolut necesare pentru securitatea țării noastre, pentru păstrarea păcii, fiind în același timp total absorbiți de toată grandoarea sarcinii care ne-a fost dată”.
Multe dintre ideile pe care Saharov le-a dezvoltat în timpul șederii sale într-o unitate de cercetare din „orașul secret” Sarov au fost considerate decisive pentru dezvoltarea în URSS a primei bombe „reale” cu hidrogen, care a fost detonată în august 1955.
Activitatea sa științifică a fost mult apreciată în Uniunea Sovietică, Saharov devenind cel mai tânăr om de știință ajuns membru al Academiei de Științe din URSS. Pe atunci avea doar 32 de ani. Saharov a fost distins, totodată, cu numeroase premii socialiste, acordându-i-se și multe privilegii de care se bucura elita sovietică. Cu toate acestea, el a respins politicos solicitarea de a deveni membru al Partidului Comunist.
În pofida succesului său, Saharov a spus că este „din ce în ce mai conștient de problemele morale” legate de munca sa.
Tot mai îngrijorat de forța distructivă a armelor la dezvoltarea cărora a contribuit activ, Saharov s-a opus puternic testelor nucleare la sol, realizând că acestea vor avea în cele din urmă consecințe dezastruoase pentru multe generații de oameni.
„Natura consecințelor pe termen lung a radiocarbonului nu diminuează responsabilitatea morală pentru viitoarele victime pe care le poate face. Numai în condițiile unei totale lipse de imaginație, poți ignora toate acele suferințe care nu au loc nemijlocit „în fața ochilor tăi”, spunea Saharov.
Poate că unul dintre cele mai importante evenimente care au influențat evoluția intelectuală a lui Saharov a fost crearea așa-numitei „Țar-Bombe”. Deși a fost chinuit de îndoieli cu privire la oportunitatea creării unei astfel de arme, Saharov s-a ținut de politica partidului, contribuind la testarea a ceea ce este încă considerat a fi cel mai puternic dispozitiv detonat vreodată pe planeta Pământ.
Saharov era tentat să creadă că testarea reușită a unei bombe (1961) cu potențial exploziv care depășește de 10 ori toate dispozitivele utilizate în cel de-al Doilea Război Mondial va satisface autoritățile sovietice, care își doreau să obțină o armă puternică. Dar savantul s-a înșelat profund.
Testele unor astfel de dispozitive erau mult prea tentante pentru a fi folosite în scopuri de propagandă. În detrimentul obiecțiilor oficiale ale lui Saharov, la doar câteva luni după primul test, liderul sovietic Nikita Hrușciov a ordonat savanților sovietici să efectueze o explozie - inutilă din punct de tehnic - a unei alte mega-bombe.
Aceasta a fost ultima picătură, Saharov și-a pierdut răbdarea.
„A fost comisă o crimă teribilă, iar eu nu am reușit să o previn! Un sentiment de neputință, amărăciune insuportabilă, rușine și umilință m-a biruit. Am căzut cu fața în jos pe masă și am plâns. Aceasta a fost, probabil, cea mai teribilă lecție din întreaga mea viață: nu poți sta pe două scaune deodată!” – scria savantul.
Comportamentul lui Hrușciov părea să-l fi făcut pe Saharov să se opună și mai mult testelor nucleare în atmosferă. Unii cred că omul de știință a fost unul din cei care a reușit să-i convingă pe sovietici să semneze Tratatul de interzicere parțială a testelor din 1963.
Saharov a devenit, totodată, simbolul opoziției deschise în sistemul birocratic sovietic, fiind cel care i-a apărat adesea pe cei persecutați și cel care s-a alăturat apelurilor cu privire la apărarea drepturilor omului.
În 1968, Saharov și-a întrerupt relația tot mai complicată cu regimul pe care l-a slujit cândva cu fidelitate. Apoi au fost publicate copii auto-editate ale unui eseu pe care l-a scris savantul, intitulându-l: „Reflecții asupra progresului, coexistenței pașnice și libertății intelectuale”. La scurt timp, acesta a fost publicat în Occident.
Articolul său de mare rezonanță - datorită apelului adresat întregii umanități în care chema la o luptă comună împotriva amenințărilor grave, precum dezastrele nucleare sau de mediu - a fost publicat în The New York Times.
Bineînțeles, nomenclaturii nu i-au fost pe plac criticile tranșante venite din partea unei persoane pe care o considera „de-a casei”, la fel ca și apelul savantului la democratizare și respectarea drepturilor omului.
Saharov a fost rapid exclus din toate programele militare și lipsit de privilegiile de care se bucura.
În următorii cu câțiva ani, timp în care activitatea sa științifică s-a limitat la studiul fizicii fundamentale, savantul s-a concentrat însă tot mai mult pe activitatea politică, pronunțându-se public în sprijinul drepturilor omului. Acest lucru nu a făcut decât să provoace nemulțumire la Moscova.
În timpul procesului din 1970, când era judecat un grup de militanți pentru drepturile omului, Saharov a întâlnit-o pe Elena Bonner, o colegă disidentă, cu care a găsit imediat limbaj comun. S-au căsătorit doi ani mai târziu. Au trăit împreună până la moartea lui Saharov.
În timp ce la Moscova popularitatea sa scădea tot mai mult, în Occident, numele său a devenit bine cunoscut, savantul devenind unul dintre cei mai proeminenți disidenți sovietici ai epocii.
Munca sa neobosită în apărarea drepturilor omului a dus la faptul că Saharov și soția sa au devenit un simbol al opoziției față de regim. Apartamentul și casa lor din Moscova au devenit de facto centre de informare pentru grupurile de militanți pentru drepturile omului.
În timp ce alți disidenți erau reținuți și trimiși în exil, statutul de savant de stat proeminent de care se bucura Saharov îi garanta lui și soției sale faptul că puteau să scrie și să ofere interviuri pentru presa străină, deși nu au scăpat nici de persecuțiile din partea KGB, nici de calomniile din presa sovietică.
În 1975, când Saharov a devenit laureat al Premiului Nobel pentru Pace - datorită reputației sale de „exponent al conștiinței umane” – autoritățile sovietice au fost atât de revoltate încât i-au interzis să plece la Oslo pentru a primi premiul.
Din fericire, Bonner se afla la acea vreme în străinătate, unde a plecat pentru o intervenție chirurgicală pe cord. Ea a acceptat premiul în numele soțului ei.
În discursul său de recunoștință, citit de Bonner în Norvegia, Saharov și-a exprimat speranța în victoria finală a principiilor păcii și drepturilor omului.
El a mai declarat că premiul său va fi „împărțit între toți prizonierii de conștiință din Uniunea Sovietică și din alte țări din Europa de Est, precum și de toți cei care luptă pentru eliberarea lor”.
Titlul de laureat al Premiului Nobel i-a oferit lui Saharov o oarecare protecție, activitatea de disident a lui Saharov a epuizat răbdarea autorităților, mai ales după ce savantul a condamnat public invazia sovietică în Afganistan, în 1979, și a susținut boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova.
La începutul anului 1980, autoritățile l-au reținut direct pe o stradă din Moscova și, fără niciun proces, l-au trimis în orașul Gorki, situat la aproximativ 400 de kilometri la Est de capitala rusă. Patru ani mai târziu, în același „exil intern” a fost trimisă și Bonner.
Crezând că acest pas îl va reduce la tăcere pe Saharov, sovieticii se înșelau amarnic. Savantul a devenit și mai faimos, iar colegii săi occidentali organizau campanii de susținere în mass-media din străinătate.
Grevele foamei au contribuit la consolidarea imaginii sale de simbol al opoziției. Se spune că poziția sa tranșantă a influențat mulți oameni din elita comunistă de atunci.
Perestroika a luat avânt, atmosfera a devenit mai liberă, iar lucrările lui Saharov au jucat un rol decisiv în asigurarea unei baze intelectuale pentru mișcarea de reformă.
Politica Glasnost promovată de liderul sovietic Mihail Gorbaciov a prins rădăcini, în cele din urmă, savantul fiind eliberat în decembrie 1986. Saharov s-a întors la Moscova.
Biroul Politic spera că eliberarea lui Saharov va contribui la legitimitatea reformelor pe care autoritățile încercau să le pună în aplicare. Cu toate acestea, la scurt timp după întoarcerea triumfală în capitală, omul de știință a continuat să ceară reforme și mai mari, cerând eliberarea altor prizonieri politici.
În pofida sănătății sale deteriorate, profitând de o atmosferă mai mare de deschidere prin care trecea URSS, Saharov a continuat să promoveze schimbarea în toți următorii ani. Savantul a fost ales deputat al poporului și a insistat asupra reformei constituționale și a încetării monopolului Partidului Comunist.
La acea vreme, Saharov și Bonner erau cele mai recunoscute fețe ale opoziției sovietice atât în țară, cât și în străinătate.
Statutul special i-a permis lui Saharov să călătorească în afara țării pentru a obține sprijin internațional în favoarea unor reforme cât mai ample în URSS. Declarațiile lui Saharov erau urmărite de lideri mondiali și persoane influente din lumea întreagă.
Toată această explozie de activități i-a afectat sănătatea. Saharov a murit de insuficiență cardiacă în decembrie 1989, la doar trei ani după a fost eliberat din „exilul intern”.
Saharov a trăit o viață lungă, ajungând să fie martor al căderii Zidului Berlinului. Totuși, moartea sa a venit într-un moment în care țara sa părea să aibă cel mai mult nevoie de el.
„SIMBOLUL MORAL”
Primul președinte al Cehoslovaciei post-comuniste, fostul disident Vaclav Havel, a declarat reporterilor că moartea lui Saharov a fost „o adevărată tragedie pentru Uniunea Sovietică”. Politicianul a sugerat că Saharov, dacă ar fi în viață, „ar putea deveni foarte curând președinte”.
Ce s-ar fi întâmplat însă dacă Saharov ar fi trăit până la prăbușirea URSS? Căutarea unui răspuns la această întrebare poate da naștere la nesfârșite speculații.
Evident, versiunea statului răsărit pe ruinele Uniunii Sovietice a fost departe de „societatea pluralistă deschisă, cu respect necondiționat pentru drepturile omului de bază civile și politice” pe care a promovat-o ilustrul savant.
Dar idealurile în care a crezut nu și-au pierdut nici astăzi din valoare, având un cuvânt de spus în mai multe părți ale lumii, și nu în ultimul rând chiar în Rusia de astăzi. Organizații pentru drepturile omului, precum Memorial sau Grupul Helsinki din Moscova, la crearea cărora Saharov a jucat un rol cheie, sunt la fel de actuale și importante astăzi ca și acum zeci de ani.
Moștenirea sa dăinuie și astăzi prin Premiul Saharov pentru libertatea de gândire, un prestigios premiu stabilit în 1988 de către Parlamentul European, pentru încurajarea persoanelor și organizațiilor care apără drepturile omului și libertățile fundamentale.
Faptul că lista laureaților Premiului Saharov arată astăzi ca o „tablă de onoare” a celor care au ales calea disidenței deliberate - nu este deloc surprinzător. Printre laureații acestui premiu se numără Nelson Mandela din Africa de Sud, activista afgană Malala Yusufzai, „Memorial”, regizorul ucrainean Oleg Sențsov și mișcarea de protest din Belarus.
„[Atunci când] regimurile autoritare și forțele populiste subminează libertățile fundamentale și pun sub semnul întrebării principiul drepturilor omului, simbolul moral reprezentat de Andrei Saharov este o sursă de inspirație pentru toți cei care luptă pentru principii democratice”, a declarat președintele Parlamentului European, David Maria Sassoli.